— Strânge-ți lucrurile și vino la mine! Las-o pe Mara să stea singură câteva zile. Poate atunci își revine!
M-am uitat la soțul meu.
Totul se repeta.
Rodica hotăra unde trebuia să meargă.
Când trebuia să-mi pară rău.
Cum trebuia să procedăm.
Iar Cătălin aștepta din nou să primească o soluție gata pregătită.
El și-a ridicat ochii spre mine.
— Probabil că voi sta câteva zile la mama.
— Bine.
Rodica se așteptase, evident, la o cu totul altă reacție.
— Asta e tot?!
— Ce altceva ați fi vrut să auziți?
— Nici măcar nu încerci să-l oprești?
— Nu.
Cătălin a ieșit în tăcere din bucătărie.
După câteva minute s-au auzit ușile dulapului din dormitor.
Rodica a rămas în fața mea.
— Nu înțelegi deloc ce faci acum.
— Este posibil.
— Arunci la gunoi cincisprezece ani de viață împreună!
— Să nu uităm că nu eu am fost cea care a anunțat prima dată rudele despre divorț.
— Am vrut doar binele fiului meu!
— Știu.
A luat geanta de pe pervaz.
— Cătălin nu te va ierta niciodată!
— Asta va fi decizia lui. Probabil prima decizie pe care o ia singur în ultimele două zile.
Rodica nu a mai răspuns.
La scurt timp, Cătălin a apărut pe hol cu o geantă de voiaj.
Își pusese câteva cămăși, blugi, încărcătorul, aparatul de ras și laptopul.
Și-a luat geaca.
Apoi a scos din buzunar un mănunchi de chei.
— Las cheile?
— Le poți păstra deocamdată. Mai sunt lucrurile tale aici.
A băgat cheile la loc, fără să spună nimic.
— Ai hotărât totul într-o singură seară, Mara.
L-am privit cu atenție pe omul alături de care trăisem cincisprezece ani.
— Nu, Cătălin. Seara aceasta doar mi-a arătat că, oricum, tot eu va trebui să iau decizia.
Rodica a deschis ușa de la intrare.
Cătălin a rămas o clipă în prag.
Parcă aștepta să mă răzgândesc.
Să-l rog să rămână.
Să cedez din nou.
Dar eu am tăcut.
Atunci a ieșit după mama lui.
Am închis ușa și m-am întors încet în bucătărie.
Dosarul albastru se afla încă pe masă.
Înăuntru se găsea copia cererii mele, cu ștampila care confirma depunerea din acea zi.
Cu doar o zi înainte, Rodica le povestise cu siguranță rudelor cum se va termina căsnicia mea.
Anunțase hotărâri care nu-i aparțineau, împărțise bunuri și stabilise viitorul propriului fiu.
Dar, în acea zi, chiar și ea înțelesese că vechea ordine nu mai funcționa.
Pentru prima dată, soacra mea nu mai știa ce urma să se întâmple.
Pentru că de atunci înainte, continuarea acestei povești nu mai depindea de cuvintele și dispozițiile ei.
Nici măcar de ezitările nesfârșite ale lui Cătălin.
Pentru prima dată după mulți ani, eu eram cea care hotăra cum va arăta viitorul meu.
Și, lucru ciudat, în ciuda despărțirii, a drumurilor la instanță și a celor cincisprezece ani de căsnicie rămași în urmă, am simțit o liniște neașteptată.
Nu mai trebuia să aștept ca altcineva să-mi dea, în sfârșit, permisiunea de a-mi trăi propria viață.