— Unde te duci atât de devreme?
— Am câteva lucruri de rezolvat.
S-a ridicat în capul oaselor.
— Mara…
M-am oprit lângă ușă.
— Ce este?
— Hai să discutăm liniștit diseară.
— Ieri am discutat deja.
— Nu. Ieri erai prea furioasă.
— Iar tu nu ai reușit să-mi spui dacă mai vrei să trăiești cu mine.
Soțul meu și-a trecut obosit palma peste față.
— Nu poți șterge cincisprezece ani de căsnicie într-o singură seară.
— Sunt perfect de acord.
Apoi am ieșit din dormitor.
În geantă aveam același dosar albastru.
Documentele din el nu fuseseră strânse într-o singură seară.
La începutul programului am ajuns la instanță.
În fața mea așteptau trei persoane.
O femeie în vârstă ținea în mâini un dosar transparent.
Lângă ea stătea un bărbat îmbrăcat într-o geacă de lucru.
Puțin mai departe, o tânără își verifica telefonul la fiecare câteva minute.
Am primit un număr de ordine și m-am așezat lângă perete.
Acolo am simțit pentru prima dată o ușoară amețeală.
Nu de teamă pentru discuția care urma să aibă loc cu Cătălin.
M-a tulburat banalitatea întregului moment.
Nimeni nu-și aduna rudele.
Nimeni nu-și dădea cu părerea despre căsnicia mea.
Nimeni nu hotăra în locul meu ce trebuia să fac.
Trebuia doar să-mi aștept rândul, să ajung la funcționara de la ghișeu și să-i înmânez documentele pregătite.
Când numărul meu a apărut pe ecran, m-am ridicat.
Funcționara a verificat cu atenție actele.
— Cerere de divorț și solicitare pentru partaj?
— Da.
A verificat dosarul și mi-a pus o întrebare despre copii.
Am scos imediat din mapă exemplarul necesar.
Câteva minute mai târziu, actele fuseseră primite, iar eu aveam dovada depunerii.
Am ieșit în fața clădirii și m-am oprit lângă intrare.
Atunci am scos telefonul.
De la Cătălin aveam patru mesaje.
„Unde ești?”
„Trebuie neapărat să vorbim.”
„Mama mă sună. O să-i explic totul.”
Și ultimul:
„Te rog, nu face nimic la nervi.”
Am fotografiat documentul pe care era confirmată primirea cererii și i l-am trimis.
Apoi am scris două cuvinte:
„Am făcut-o deja.”
M-a sunat după doar câteva secunde.
— Mara, vorbești serios?!
— Foarte serios.
— Chiar ai depus cererea de divorț?
— Da. Și am cerut și împărțirea bunurilor.
— Îți dai seama ce faci?!
— Abia acum îmi dau seama.
— Dar nici măcar nu terminaserăm discuția!
— Ieri te-am întrebat direct dacă vrei să-ți păstrezi căsnicia.
— Și pentru că nu am putut răspunde imediat, ai hotărât să…
— Nu este vorba doar despre asta.
A început să vorbească și mai repede.
— Atunci e din cauza mamei? Mara, ești adultă! Ea a spus niște prostii. I-am cerut deja să nu mai sune pe nimeni.
— După ce le-a spus tuturor că divorțăm?
— Ce importanță are când? Doar am discutat cu ea!
— Bine.
— Ce înseamnă „bine”?
— Înseamnă că, măcar într-o privință, te-ai hotărât în sfârșit.
Cătălin a tăcut câteva clipe.
— Retrage cererea.
— Nu.
— Hai să discutăm diseară.
— Vom discuta doar lucrurile care mai au nevoie, într-adevăr, de o discuție.
— Ce vrei să spui?
— Ne vedem acasă.
Am închis și am pus telefonul în geantă.
Cătălin a mai încercat să mă sune.
De data aceasta nu i-am răspuns.
La ora șapte, soțul meu era acasă.
Și, bineînțeles, nu venise singur.
Rodica îl însoțea.
Paltonul ei bej atârna în hol, iar ea stătea în mijlocul bucătăriei, cu geanta agățată de braț.
Așa apărea întotdeauna la noi.
De parcă trecea doar pentru un minut, deși rămânea de obicei ore întregi.
— În sfârșit ai venit! a spus imediat ce am intrat. Poți să-mi explici ce ai făcut?
Mi-am scos calm pantofii.
Cătălin stătea la masa din bucătărie.
— Mama a venit să discutăm, mi-a spus el.
— Am observat.
Rodica m-a urmat în bucătărie.
— Cătălin mi-a spus că ai fugit astăzi la instanță!
— Da. Am depus actele.
— Așa ai ales să procedezi?
— Cum credeți că trebuia să procedez?
— Mai întâi trebuia să vorbești cu propriul tău soț!
M-am uitat la Cătălin.
El și-a frecat obosit rădăcina nasului.
— Mamă, fără acuzații inutile…
— Nu! Vreau să înțeleg! Ieri era femeie căsătorită, iar astăzi vrea deja să împartă averea!
— Ieri dumneavoastră ați anunțat pe toată lumea că nu mai sunt soția fiului dumneavoastră.
Rodica și-a ridicat bărbia cu mândrie.
— Am spus doar ceea ce urma oricum să se întâmple.
— Iar astăzi chiar s-a întâmplat.
— Mara, interveni Cătălin, să încetăm cu înțepăturile.
— Bine.
M-am așezat în fața lui.
— Despre ce voiai să vorbim?
Cătălin și-a privit mama.
Rodica a rămas în picioare lângă el.
— Mai întâi vreau să știu de ce ai cerut imediat împărțirea bunurilor.
— Pentru că divorțul nu înseamnă doar schimbarea stării civile.
— Nu intenționez să te arunc în stradă.
— Ieri nu ai spus nimic asemănător.
— Ce legătură are discuția de ieri?!
Soacra mea și-a pus geanta pe pervaz.
— Are legătură pentru că apartamentul este al lui Cătălin! Dacă vrei divorț, foarte bine. Dar de ce pretinzi locuința lui?
— Mamă, încercă din nou Cătălin să o oprească.
— Ce „mamă”? Tu însuți ai spus că totul este pe numele tău!
— Actele sunt într-adevăr pe numele meu.
Am deschis geanta și am scos dosarul albastru.
L-am pus pe masă.
Rodica a tăcut imediat.