Dar era deja târziu.
— Pentru că mama sigur a pomenit și despre asta.
— Desigur.
— Vezi?
— Ce să văd?
Și-a strâns buzele, iritat.
— Mara, dacă vom divorța vreodată, nu vreau să începem un război din cauza bunurilor.
— Iar eu, după părerea ta, vreau asta?
— Nu știu. După discuția aceea cu mama, ai început să cauți niște acte.
L-am privit mai atent.
Deci observase.
— Ce acte?
— Documente despre vechiul tău apartament, extrase bancare. Ai copiat ceva.
— Și nu m-ai întrebat niciodată de ce?
— Am crezut că nu e treaba mea.
— Foarte caracteristic pentru tine.
— Iar începi!
Cătălin s-a ridicat și a început să meargă între masă și ușă.
— Vreau să spun un singur lucru. Apartamentul este pe numele meu. Și mașina. Dacă, într-o zi, chiar vom divorța, va trebui să discutăm calm, fără scandal.
— Dacă, într-o zi, se va întâmpla ceva?
— Dacă ne vom despărți.
— Acum un minut nici nu știai dacă vrei să divorțezi. Iar acum discuți deja cum vei împărți bunurile.
— Pentru că mă obligi să spun asemenea lucruri!
— Nu, Cătălin. Astăzi, pentru prima dată, te ascult până la capăt.
S-a oprit.
— Ce vrei să spui?
Am mers la birou și am scos dosarul albastru.
L-am așezat în fața lui.
Cătălin a privit documentele cu neliniște.
— Ce este?
— Acte.
— Ce fel de acte?
— Contractul prin care mi-am vândut vechiul apartament. Confirmările bancare ale transferurilor. Documentele pentru locuința în care stăm. Actele mașinii. Copii după ordinele de plată.
— De ce le-ai strâns?
— Îți amintești ce a spus mama ta acum cinci luni? Că, în cazul unui divorț, nu voi avea dreptul la apartament?
— Ai adunat toate actele astea doar din cauza vorbelor ei?
— După acea discuție am vrut să aflu ce drepturi am în realitate.
— Ai fost la un avocat?
— Da.
A tras scaunul și s-a așezat.
— Și nu mi-ai spus nimic!
— Când am încercat să discut despre afirmațiile mamei tale, mi-ai spus că mă leg de fleacuri.
— Pentru că ea spusese o prostie!
— Iar astăzi a repetat aceeași prostie tuturor rudelor.
Cătălin a tăcut o vreme.
Apoi a întrebat neîncrezător:
— Înseamnă că te pregăteai de mult pentru divorț?
— Nu.
Am deschis dosarul și am scos contractul de vânzare al fostei mele locuințe.
— Am vrut doar să am dovezi, în cazul în care ar fi devenit necesar. Sunt două lucruri diferite.
— Foarte convenabil.
— Sunt de acord. Este foarte convenabil.
A zâmbit fără bucurie.
— Și ce vei face acum? Mâine te duci să depui cererea?
L-am privit cu atenție.
Până nu demult voiam să aud de la el câteva lucruri simple.
Că nu intenționa să divorțeze.
Că mama lui depășise orice limită.
Că el va îndrepta singur situația.
Acum însă, în fața mea se afla un bărbat mai preocupat de condițiile unei eventuale împărțiri a bunurilor decât de salvarea căsniciei noastre.
Am închis dosarul.
— Mulțumește-i mamei tale din partea mea.
— Pentru ce, de data asta?
— Pentru că m-a ajutat să înțeleg totul.
— Mara, încetează cu teatrul.
— Nu fac niciun teatru.
— Atunci explică-mi normal ce intenționezi să faci.
— Mâine vei afla.
Cătălin a făcut un gest nervos cu mâna.
— Ce comportament copilăresc…
Apoi a luat plasa cu alimente și a început să le pună la locul lor.
L-am privit în tăcere, urmărindu-i gesturile obișnuite.
A pus laptele în ușa frigiderului.
Eu am așezat documentele înapoi în dosar.
Și, undeva între aceste acțiuni banale, dorința mea de a mai aștepta a dispărut definitiv.
Nu mai eram dispusă să sper că, într-o zi, Cătălin va hotărî singur cine este mai important pentru el și ce familie vrea să păstreze.
În noaptea aceea aproape că nu am dormit.
Dar nu documentele mă țineau trează.
Îmi aminteam anii petrecuți împreună.
Cu nouă ani în urmă strânseserăm bani pentru apartamentul actual.
Îmi vândusem mica locuință cumpărată înainte de nuntă.
Număraserăm împreună fiecare sumă, calculaserăm cheltuielile și ne bucuraserăm că, în sfârșit, urma să ne mutăm într-o casă mai spațioasă.
Atunci Cătălin îmi spusese:
— Cel puțin acum vom avea casa noastră, a amândurora.
Îl crezusem.
Nu mă gândeam la subtilități juridice.
Credeam în el ca soție care se considera parte dintr-o singură familie.
După discuția neplăcută cu Rodica, de acum cinci luni, adunasem pentru prima dată documentele care fuseseră păstrate în locuri diferite.
Contractul pentru vânzarea vechiului meu apartament.
Extrasele bancare care dovedeau circulația banilor.
Actele referitoare la locuința actuală.
Documentele mașinii.
Îmi făcusem și o programare la un avocat.
Specialistul analizase atent situația și îmi explicase ce dovezi ar fi putut fi necesare într-un litigiu privind bunurile.
Nimeni nu-mi promisese că voi câștiga sigur.
Avocatul doar mă avertizase că atât momentul cumpărării proprietății, cât și proveniența banilor investiți trebuiau dovedite cu documente.
Amintirile soților nu sunt întotdeauna suficiente.
De aceea strânsesem cu grijă toate actele.
În acel moment nu voiam să-mi distrug familia.
Voiam doar să știu că, dacă va fi nevoie, îmi voi putea apăra interesele.
Dimineață, Cătălin s-a trezit când eu eram deja gata să plec.