— Înțeleg.
— Numai să nu te apuci, din răutate, de procese pentru împărțirea bunurilor. Sunteți amândoi oameni maturi.
Mi-am plimbat încet degetul pe marginea telefonului.
Cu cinci luni în urmă, Rodica spusese aproape același lucru, stând la masa noastră din bucătărie.
„Dacă vă veți despărți vreodată, să ții minte: apartamentul este al lui Cătălin.”
Atunci soțul meu bombănise nemulțumit:
„Mamă, ajunge.”
Mai târziu îl întrebasem de ce nu-i explicase mamei sale că locuința fusese cumpărată în timpul căsătoriei și că amândoi contribuiserăm financiar.
Cătălin doar ridicase din umeri.
„De ce te agăți mereu de fiecare cuvânt?”
După discuția aceea începusem să mă agăț.
Numai că nu de cuvinte.
Ci de documente.
— Mulțumesc, Rodica.
— Pentru ce?
— Pentru că ai lămurit totul până la capăt.
Am închis.
Apoi m-am apropiat de birou și am tras sertarul de jos.
Acolo se afla un dosar albastru.
De cinci luni stătea exact în același loc.
L-am deschis, am verificat primul document și l-am închis cu grijă.
Până la întoarcerea lui Cătălin mai aveam aproximativ o oră.
În acel timp trebuia să răspund la o singură întrebare.
Cine hotărâse, de fapt, că mariajul nostru se terminase: mama lui sau el?
Soțul meu a intrat în casă fără zece minute de ora șapte.
A pus pe masa din bucătărie plasa cu cumpărături și a scos un pachet mare de tablete pentru mașina de spălat vase.
— Am luat mai multe. Erau la reducere.
Stăteam în fața lui și îl priveam cum îndeasă bonul înapoi în sacoșă.
— Irina te felicită deja pentru divorț.
Cătălin a încremenit.
— Care Irina?
— Verișoara ta.
A lăsat încet cutia pe masă.
— Mama?
— Exact.
Pentru o clipă și-a închis ochii.
— Iar a făcut asta…
— Continuă. Sunt curioasă.
— Ce să continui? Mama s-a băgat din nou unde nu-i fierbe oala.
— Astăzi a sunat toate rudele. Poate chiar mai mult de atât.
— Mara, de ce iei lucrurile atât de în serios?
Am zâmbit fără veselie.
— Bine. Să nu le luăm în serios. Sun-o.
— De ce?
— Spune-i că nu am hotărât să divorțăm. Apoi sun-o pe Irina. Pentru restul rudelor se poate ocupa mama ta să îndrepte ce a spus.
Cătălin și-a scos, în sfârșit, geaca pe care o purtase până atunci lângă masă.
— Vrei să-mi petrec toată seara la telefon din cauza vorbelor mamei?
— Îți ajunge un singur apel către ea.
— Mâine va uita toată lumea.
— Ciudat. Astăzi nimeni n-a uitat.
S-a dus la frigider, a deschis ușa și a privit înăuntru.
Nu a luat nimic.
— Iarăși creezi o problemă din nimic.
— Cătălin, mama ta le-a anunțat pe rude că vrei să divorțezi de mine.
— Am auzit foarte bine.
— Ea a inventat totul?
Soțul meu a închis frigiderul.
— Nu chiar.
Atunci m-am ridicat de pe scaun.
— Explică-mi.
— Săptămâna trecută am trecut pe la mama.
— Știu.
— Am stat puțin de vorbă.
— Până aici nu e nimic neobișnuit.
— I-am spus că în ultima vreme ne certăm des.
— Și?
Cătălin și-a frecat bărbia.
— I-am spus că uneori mă gândesc dacă nu ar fi mai bine să ne separăm.
L-am privit în tăcere câteva secunde.
Deci așa se întâmplase.
Nu exista nicio hotărâre oficială.
Nu fusese depusă nicio cerere.
Nu avuseserăm nicio discuție serioasă între soți.
El se dusese pur și simplu să se plângă mamei.
Iar Rodica îi transformase îndoiala într-o decizie definitivă.
— Chiar vrei să divorțezi? am întrebat.
Cătălin și-a ferit privirea.
— Nu știu.
— Atunci îți pun altă întrebare. Vrei să-ți păstrezi familia?
— Mara, de ce trebuie neapărat să primești un răspuns clar? La tine totul este ori da, ori nu.
— Când este vorba despre o căsnicie, uneori claritatea este indispensabilă.
— M-am săturat de astfel de discuții.
— Dar despre divorț vorbim pentru prima dată.
— Nu mă refer doar la divorț! M-am săturat de tot. Ne certăm mereu din cauza mamei, a apartamentului, a unor cuvinte. Tot timpul trebuie să aleg de partea cui sunt!
M-am sprijinit cu palmele de spătarul scaunului.
— Când mama ta anunță pe toată lumea că divorțezi, alegerea nu mai este complicată. Ori îi explici că nu are dreptul să decidă în locul unui cuplu, ori încerci să mă convingi că nu s-a întâmplat nimic grav.
— Ți-am spus că s-a băgat unde nu trebuia!
— Mie mi-ai spus.
— Cui altcuiva ar trebui să-i spun?
— Mamei tale.
Cătălin s-a întors cu spatele.
— O să vorbesc cu ea mai târziu.
În cei cincisprezece ani de căsnicie auzisem promisiunea aceasta de nenumărate ori.
Mai târziu avea să-i ceară mamei să ne anunțe înainte să vină.
Mai târziu avea să-i explice că nu era normal să mute lucrurile din bucătăria noastră fără permisiune.
Mai târziu avea să-i spună că locul în care ne petrecem concediul îl alegem noi.
Fiecare „mai târziu” era amânat până la următorul conflict.
— Nu, Cătălin. Acum.
— Nu începe.
— Nu eu am început.
S-a așezat, în cele din urmă, la masă.
— Bine, să presupunem că mama chiar a exagerat. O să vorbesc cu ea. Dar și tu ai putea să nu transformi totul într-o catastrofă.
— Ce anume transform?
— Ai sunat-o, ai făcut o scenă. Acum, probabil, o să începem și discuția despre apartament.
— De ce ai adus vorba despre apartament?
Cătălin și-a dat seama imediat că spusese prea mult.