Rudele au aflat înaintea mea că soțul meu intenționa să divorțeze. Mai rămânea doar să descopăr un singur lucru: își inventase soacra mea toată povestea sau Cătălin era atât de obișnuit să-i facă pe plac mamei sale, încât îi permisese să ia decizii în locul familiei noastre?
Telefonul Irinei a sunat în jurul orei cinci după-amiaza.
Tocmai îmi încheiasem programul și strângeam documentele de pe birou când numele ei a apărut pe ecran.
Irina era verișoara lui Cătălin. Ne înțelegeam bine, însă nu ne sunam aproape niciodată fără un motiv anume.
— Mara, nici nu știu cum să te întreb, începu ea cu ezitare. Te rog să nu crezi că mă bag în treburile voastre.
Am lăsat tastatura deoparte.
— Irina, spune direct.
— Voi doi chiar ați hotărât să divorțați?
Pentru câteva clipe am crezut că nu auzisem bine.
— Ce ai spus?
— Rodica a sunat astăzi toate rudele. Le-a povestit că între voi totul este deja decis. Că, în sfârșit, Cătălin a depus actele pentru divorț.
Privirea mi s-a îndreptat fără voie spre dormitor.
Dimineață, soțul meu plecase la serviciu puțin înaintea mea.
Înainte să iasă, mă întrebase dacă trebuia să cumpere seara detergent pentru mașina de spălat vase.
Ciudat, dar despre divorțul care urma să aibă loc nu-mi spusese nimic.
— Irina, am întrebat calm, când a reușit Cătălin să-mi dea această veste minunată?
La celălalt capăt al firului s-a lăsat tăcerea.
— Deci tu nu știai?
— Acum știu. Datorită ție.
— Doamne, Mara, iartă-mă! Eram sigură că ați discutat deja.
— Ce altceva ți-a mai spus Rodica?
— Nu mare lucru…
De obicei, după asemenea cuvinte apar cele mai interesante amănunte.
— Irina, nu ascunde nimic.
A oftat greu.
— A spus că Cătălin te-a suportat foarte mult timp. Că acum va putea, în sfârșit, să trăiască liniștit. Și că apartamentul este pe numele lui, așa că nu va avea nicio problemă cu locuința. Tocmai de aceea te-am sunat. Totul mi s-a părut prea ciudat.
În fața ochilor mi-a apărut, cu o claritate dureroasă, holul nostru.
Dulapul mare pe care îl aleseserăm împreună.
Raftul lui Cătălin, mereu plin de mănuși și tot felul de mărunțișuri.
Dunga întunecată lăsată pe perete de roata bicicletei, pe care soțul meu promitea de doi ani să o acopere cu vopsea.
Și, din câte se pare, întregul apartament îi aparținea doar lui.
— Mulțumesc că m-ai avertizat, Irina.
— Mara, chiar nu am vrut să te rănesc…
— Ai făcut bine. Nu-ți face griji.
După ce am închis, am rămas nemișcată câteva minute, cu telefonul strâns în mână.
Apoi am deschis aplicația de mesaje.
Acolo mă aștepta deja un mesaj de la soția unuia dintre prietenii lui Cătălin:
„Mara, rezistă. Dacă ai nevoie de orice ajutor, sună-mă.”
Nu i-am răspuns.
În schimb, am format numărul soacrei mele.
Rodica a răspuns aproape imediat.
— Da, Mara?
Vocea ei era neobișnuit de veselă.
— Rodica, astăzi ai sunat rudele?
— Da, am sunat. Și ce-i cu asta?
— Le-ai spus că eu și Cătălin divorțăm?
A făcut o pauză scurtă.
— Bineînțeles. De ce să ascundem ceva evident?
— De cine să ascundem?
— De oameni, evident. Mai devreme sau mai târziu, tot aveau să afle.
M-am întors spre fereastră, însă mi-am ferit imediat privirea.
Pe peretele din fața mea se afla fotografia noastră de nuntă, într-o ramă mică de lemn.
În imagine, eu și Cătălin zâmbeam, fără să bănuim unde ne va aduce într-o zi viața.
— Rodica, eu și soțul meu nu am discutat deloc despre divorț.
— Atunci era timpul să discutați.
— Cătălin te-a rugat să le anunți pe toate rudele că ne despărțim?
— Doamne, Mara, de ce mă interoghezi? Fiul meu mi-a spus tot.
— Ce anume ți-a spus?
— Că s-a săturat de certurile voastre. Că acasă nu se mai simte bine. Că vă contraziceți mereu. Chiar crezi că un bărbat s-ar plânge mamei sale timp de cincisprezece ani fără motiv?
Cătălin nu se plânsese timp de cincisprezece ani.
Dar, judecând după cele întâmplate, ultimele cinci luni fuseseră mult mai interesante decât îmi imaginasem.
— Deci nu ți-a spus că a hotărât definitiv să divorțeze?
— Ce importanță are în ce cuvinte își exprimă omul gândurile?
— Pentru mine are o importanță uriașă.
Soacra mea a oftat iritat.
— Eu doar am vrut să lămuresc situația. Uneori unui om îi lipsește curajul să facă singur pasul necesar. Mai ales lui Cătălin. Știi foarte bine ce fire are.
Da, îi cunoșteam foarte bine firea.
— Așa că ai hotărât să faci tu pasul în locul lui?
— Nu am hotărât nimic pentru el! Pur și simplu le-am spus rudelor că fiul meu divorțează de tine.
A rostit totul atât de firesc, de parcă mi-ar fi povestit că își schimbă abonamentul de telefon.
— Ești încă destul de tânără, Mara. Îți vei găsi alt bărbat. Nu aveți copii, nu vă leagă nimic. De ce să continuați să vă chinuiți?
Împlinisem patruzeci și șapte de ani.
Totuși, privite de la înălțimea celor șaptezeci și unu de ani ai Rodicăi, toate femeile mai tinere probabil păreau pline de posibilități.
— Dar apartamentul? am întrebat.
Soacra mea s-a încordat imediat.
— Ce-i cu el?
— Irina mi-a spus că ai discutat și despre locuință.
— Am spus doar adevărul. Apartamentul este trecut pe numele lui Cătălin. Fiul meu nu va rămâne, așadar, fără casă.