— Dacă ne este scris să murim… atunci să murim împreună.
Andrei clătină hotărât din cap.
— Nu. Nu vom muri. Vom trăi. Oricât ne-ar costa, vom trăi.
În zori, auziră în depărtare tropotul cailor.
Până atunci însă reușiseră să-și ascundă urmele.
Dormiră sub copaci.
Se hrăniră cu fructe sălbatice și rădăcini găsite în pădure.
Băură apă din râuri.
Când picioarele Ilenei fură sfâșiate de pietre și începură să sângereze, Andrei o ridică în brațe fără nicio ezitare și o purtă kilometri întregi.
Prințesa crescută printre perdele de catifea, farfurii de aur și încăperi strălucitoare se spăla acum în apa înghețată a râurilor și dormea direct pe pământ. Cu toate acestea, nu se simțise niciodată atât de vie.
Într-o zi îl privi pe Andrei și zâmbi.
— Sunt liberă… Și pentru prima dată în viață mă simt frumoasă.
În cea de-a patra zi a călătoriei ajunseră într-un sat mic.
Un țăran bătrân observă blazonul regal pe care Ileana îl purta la gât.
Pentru câțiva galbeni, îi trădă și le spuse soldaților unde aveau să poposească.
În dimineața următoare, chiar la răsărit, cei doi se treziră înconjurați.
Căpetenia ostașilor strigă:
— Predați-vă în numele regelui!
Andrei se așeză imediat în fața Ilenei.
Nu avea nicio armă.
În ochii lui însă nu se vedea urmă de teamă.
— Ca să ajungeți la ea, va trebui să treceți mai întâi peste mine.
Soldații izbucniră în râs.
Chiar înainte ca aceștia să atace, Ileana strigă:
— Opriți-vă!
Toți încremeniră.
— Sunt fiica regelui și vă poruncesc să mă ascultați!
Hotărârea din glasul ei era atât de puternică, încât până și cei mai aspri dintre soldați rămaseră nemișcați câteva clipe.
Ileana continuă:
— Nu mă aflu aici fiindcă aș fi fost răpită sau ținută cu forța. Eu am ales acest drum. Sunt un om liber și nimeni în afară de mine nu are dreptul să hotărască alături de cine îmi voi trăi viața.
Căpetenia tăcu mult timp.
În cele din urmă, trase adânc aer în piept.
— Să nu-i faceți rău robului, le ordonă el oamenilor săi.
Andrei fu legat și dus sub pază.
Ileana fu întoarsă la palat.
După o săptămână, în întregul regat fu vestită o mare ceremonie.
Regele Mircea își pierduse cumpătul din cauza furiei.
Voia să-și dovedească din nou puterea în fața poporului.
Planul său era limpede.
Mai întâi urma să anunțe logodna fiicei sale cu bătrânul boier, apoi să poruncească executarea lui Andrei înaintea tuturor.
Dar și Ileana își pregătise răspunsul.
Când porțile marii săli se deschiseră, ea nu păși înăuntru ca o prizonieră înspăimântată, ci ca o femeie hotărâtă să-și apere adevărul.
Purta o rochie simplă.
Părul îi cădea firesc pe umeri.
Pe chipul ei nu mai rămăsese nicio urmă de frică.
Lângă ea se afla Andrei, încătușat, dar cu fruntea ridicată.
Regele se ridică și se pregăti să vorbească, însă Ileana i-o luă înainte.
— Tată… înainte să rostești un singur cuvânt, eu mă voi adresa oamenilor din această sală.
Tăcerea se așternu dintr-odată.
Ileana trase adânc aer în piept.
Apoi vorbi cu un glas puternic, pe care îl auziră până și cei aflați în capătul încăperii:
— Am fost dată acestui om drept pedeapsă. Am fost umilită, respinsă și ascunsă de privirile lumii de parcă simpla mea existență ar fi fost o rușine. Dar tocmai acolo, în locul în care lumina abia mai ajungea, am găsit ceea ce acest palat nu mi-a oferit niciodată.
Se opri.
Apoi continuă, apăsând fiecare cuvânt:
— Iubire adevărată… Iubire curată… Iubire care nu cere nimic în schimb…
Murmure surprinse se ridicară din mulțime.
Chipul regelui deveni alb de furie.
Fără să-și desprindă privirea de la tatăl ei, Ileana își continuă mărturisirea:
— Când toți mă priveau cu dispreț, el a fost singurul care m-a respectat. Când propria familie vedea în mine numai rușine, el a văzut omul dinăuntru. Deși lui i s-a purtat mai rău decât unui animal, tot el m-a învățat ce înseamnă să trăiești cu adevărat.
Mai trase o dată aer în piept.
Apoi își încheie vorbele cu o hotărâre care făcu întreaga sală să tresară:
— De aceea, în fața tuturor celor de aici, îmi rostesc alegerea. Îl aleg pe Andrei. Îl aleg ca pe omul pe care îl iubesc, ca pe tovarășul vieții mele, ca pe soțul meu și ca pe egalul meu în toate.
Pentru o clipă se făcu liniște.
Apoi Ileana rosti ultima frază, ca pe o provocare aruncată întregii curți:
— Dacă pentru această alegere voi fi aruncată în temniță, accept. Dar să nu uitați niciodată un lucru: puterea lipsită de iubire este sortită să se prăbușească, mai devreme sau mai târziu.
O tăcere grea se lăsă peste sală.
Nimeni nu vorbi.
Nimeni nu se mișcă.
Părea că toți uitaseră în același timp să mai respire.
Atunci se petrecu ceva la care nimeni nu se așteptase.
Una dintre slujnicele tinere își apropie încet palmele.
Un singur sunet de aplauze răsună în imensa încăpere.
Apoi i se alătură altcineva.
Și încă cineva.
În doar câteva clipe, aplauzele se ridicară asemenea unui val.
Cavalerii, boierii, solii și oamenii palatului se ridicară, unul după altul.
Curând, întreaga sală a tronului vuia de urale și aplauze.
Nu o aplaudau doar pe Ileana.
Aclamau curajul care învinsese frica.