Aclamau demnitatea omenească ridicată împotriva umilinței.
Regele Mircea rămase nemișcat.
Pentru întâia oară simțea cum puterea pe care o crezuse de neclintit îi aluneca printre degete.
În acea clipă înțelese că nu pierduse doar autoritatea asupra fiicei sale.
Pierduse ceva mult mai important: respectul propriului popor.
Ileana se apropie încet de unul dintre străjeri.
Luă fără grabă legătura de chei prinsă la brâul lui.
Apoi se opri în fața lui Andrei.
Cu mâinile tremurânde, descuie pe rând fiecare încuietoare.
Inelele de fier căzură pe podeaua de piatră, iar zgomotul lor se răspândi prin sală.
Andrei era în sfârșit liber.
Fără să mai ezite, cei doi se îmbrățișară.
Nu se mai ascundeau.
Nu le mai era teamă.
În mijlocul sălii tronului, sub privirile tuturor, se strânseră unul pe celălalt cu toată puterea.
În acel moment, nicio lege, niciun rang și niciun rege nu erau mai puternici decât iubirea lor.
Trecură câteva luni.
Regele Mircea nu mai putu rezista presiunii tot mai mari a poporului.
În cele din urmă, fu silit să renunțe la coroană și să abdice.
Din toate colțurile regatului, oamenii cerură ca Ileana, care le câștigase inimile nu doar prin curaj, ci și prin dreptate și milă, să preia conducerea.
Astfel, Ileana fu proclamată noua suverană.
Prima poruncă dată după urcarea pe tron nu fu una de răzbunare.
Dimpotrivă, începu să clădească o rânduială mai dreaptă pentru oamenii care fuseseră nedreptățiți și lipsiți de glas ani la rând.
Andrei nu alergă niciodată după titluri.
Nu își dori ranguri boierești.
Nu ceru putere.
Nu râvni la faimă sau bogății.
Pentru el, cea mai mare onoare era să poată rămâne lângă femeia iubită ca om liber.
De aceea, rămase alături de Ileana.
Nu ca un om care trăia din porunca regelui.
Ci ca tovarășul ei de viață și egalul ei în toate.
Mulți ani mai târziu, când oamenii povesteau cele întâmplate, aminteau mereu același adevăr.
Prințesa care fusese disprețuită, batjocorită și socotită o rușine din pricina înfățișării devenise una dintre cele mai iubite și mai respectate conducătoare din istoria regatului.
Iar fostul rob, căruia odinioară nici măcar nu i se îngăduia să vorbească, ajunsese unul dintre cei mai ascultați și mai de încredere sfetnici ai curții, datorită înțelepciunii, cinstei și simțului său pentru dreptate.
Fiindcă iubirea lor nu fusese doar povestea a doi oameni care se găsiseră.
Ea înlocuise frica prin speranță.
Schimbase felul în care oamenii se priveau unii pe alții.
Schimbase destinul unui regat întreg.
Și le arătase tuturor un adevăr pe care nimeni nu avea să-l mai uite:
Iubirea adevărată nu îi salvează doar pe oameni.
Uneori, ea este și primul pas prin care se poate schimba o lume întreagă.