— Ai uitat cu totul cine ești? șuieră el. O prințesă nu se târăște prin noroi! El nu este decât un rob! Iar tu ești rușinea mea!
Altădată, asemenea cuvinte i-ar fi sfâșiat sufletul.
Acum nu mai aveau aceeași putere.
Fiindcă Ileana începuse, pentru prima dată, să se privească nu prin ochii tatălui ei, ci prin propria inimă.
Câteva zile mai târziu, în timp ce mergeau prin grădină, o adiere ușoară ridică o petală și o prinse în părul Ilenei.
Andrei întinse mâna cu sfială și îi luă petala dintre șuvițe. Se retrase imediat.
— Iertați-mă… Nu trebuia să vă ating.
Ileana îi prinse mâna între palmele ei.
— Nu-ți cere iertare, spuse ea cu blândețe. Nimeni nu s-a purtat vreodată cu mine cu atâta grijă.
Privirile li se întâlniră.
De data aceasta nu mai era teamă între ei.
Nu mai era umilință.
Nu mai era rușine.
Erau doar doi oameni care, pentru întâia oară, se vedeau unul pe celălalt cu adevărat.
A doua zi, Ileana aduse în grădină fructe proaspete.
Se așezară împreună, împărțiră pâinea și merele, vorbiră mult, râseră și descoperiră că până și tăcerea putea deveni plăcută atunci când era împărtășită cu omul potrivit. Păreau două suflete rătăcite care, după ani de singurătate, se găsiseră în sfârșit.
De la o fereastră aflată la unul dintre etajele de sus, o slujnică tânără îi urmărea cu atenție.
Ceea ce văzu îi fu de ajuns ca să înțeleagă adevărul.
Fiica regelui se îndrăgostise de bărbatul care îi fusese dat drept pedeapsă.
Vestea ajunse curând înaintea lui Mircea.
Regele își ieși din minți.
— Ajunge! răcni el atât de tare, încât glasul îi cutremură palatul. Despărțiți-i chiar acum! Încuiați fata în odaia ei! Închideți grădina! Iar pe rob luați-l din fața mea!
Porunca fu îndeplinită în aceeași zi.
Ileana rămase încuiată în cameră.
Stătea lângă fereastră și plângea în tăcere, ferindu-și lacrimile de privirile celorlalți.
Însă, alături de durere, în sufletul ei se născuse un sentiment nou.
Avea pentru prima dată o iubire pentru care merita să lupte.
Andrei fu încătușat din nou cu lanțuri grele și aruncat într-o temniță în care nu pătrundea nici măcar lumina soarelui.
Fierul rece îi rănea pielea.
Dar gândul că nu avea s-o mai vadă pe Ileana îl durea mai tare decât toate lanțurile.
În a șaptea zi, fata scrise pe ascuns un bilețel.
„Mă gândesc la tine cu fiecare răsuflare. Dacă încă îmi auzi glasul în inima ta, să știi că și inima mea bate alături de a ta. Orice s-ar întâmpla, nu-ți pierde speranța.”
Uneia dintre slujnice i se făcu milă de ea.
Fără să fie văzută, ascunse mesajul în bucata de pâine dusă prizonierului.
Când Andrei găsi hârtia și citi rândurile, începu să tremure din tot trupul.
Lacrimile îi alunecară pe obraji.
Nu erau lacrimile deznădejdii, ci ale unui curaj care renăștea.
În noaptea aceea, așezat în întunericul temniței, se întrebă pentru prima dată dacă fuga ar fi posibilă. Din acel moment, în mintea lui nu mai rămase decât un singur gând: trebuia să găsească o cale de a ajunge din nou la Ileana.
În același timp, regele Mircea pregătea un plan și mai crud. Voia să pună capăt pentru totdeauna celor întâmplate. Hotărî s-o mărite pe Ileana cu un mare boier bătrân, dar foarte puternic și bogat. În ochii regelui, această căsătorie urma să refacă prestigiul coroanei și să închidă definitiv pagina pe care el o considera rușinoasă.
Când află vestea, Ileana nu strigă și nu se împotrivi.
Se așeză în fața oglinzii.
Își privi mult timp chipul.
Apoi rosti atât de încet, încât abia se auzi:
— Așadar, a sosit vremea…
În seara aceea, în marile săli ale palatului continua ospățul. Boierii ridicau cupele de aur, lăutarii cântau, iar oaspeții râdeau fără să știe că, dincolo de ziduri, se apropia o furtună.
Ileana îmbrăcă în tăcere hainele unei slujnice. Își acoperi părul, trecu nevăzută prin coridoarele bucătăriilor și coborî prin vechile galerii subterane până la temnițe.
Când o văzu în fața lui, Andrei nu-și putu crede ochilor.
— Chiar… ai venit? șopti el cu glasul tremurând.
Ileana se aruncă fără ezitare în brațele lui.
— Vor să mă dea unui bătrân, spuse ea printre răsuflări. Dar nu voi îngădui asta.
Andrei îi atinse obrazul cu o mână.
— Tu nu ești proprietatea nimănui, Ileana. Îți aparții numai ție. Dacă trebuie să fugi, voi merge cu tine. Nu te voi lăsa singură.
Cu ajutorul slujnicei credincioase, străbătură tunelurile vechi și uitate și ieșiră în grădina din spatele palatului.
Lumina lunii le arginta drumul.
Pentru prima dată mergeau unul lângă celălalt fără să fie nevoiți să-și ascundă dragostea.
Dar nu se bucurară mult de libertate.
Străjerii îi zăriră.
În câteva clipe, clopotele de alarmă începură să răsune în întreaga cetate.
Regele se ridică furios.
— Aduceți-mi fiica înapoi! Iar pe rob omorâți-l pe loc! porunci el.
Cei doi alergau fără oprire.
Traversară câmpurile.
Se afundară pe potecile pădurilor.
Trecură prin văi adânci și peste drumuri acoperite de pietre.
În ciuda fricii, uneori izbucneau în râs.
Pentru că, pentru întâia oară, erau cu adevărat liberi.
Într-o noapte, odihnindu-se sub cerul plin de stele, Ileana spuse încet: