În noaptea aceea, Ileana se întinse pe salteaua subțire și privi îndelung tavanul. Ploaia bătea ușor în geam, iar sunetul picăturilor se răspândea prin încăperea aproape goală. Bărbatul se înveli într-o pătură veche, întinsă direct pe podea, și adormi în tăcere.
Liniștea dintre ei era adâncă, dar nu semăna deloc cu tăcerea din sala tronului. Aici nu existau priviri disprețuitoare, insulte rostite pe ascuns sau ură ascunsă sub politețe. Era doar pace. Omul aflat lângă ea nu o privea cu scârbă și nu încerca s-o umilească.
Pentru prima dată după mulți ani, Ileana își dădu seama că nu îi era frică. În suflet simțea un gol ciudat, însă nu unul dureros. Dimpotrivă, părea că în acel spațiu se făcea loc pentru un început nou.
Dimineața, bărbatul se ridică încet. Se mișca atent, aproape ținându-și răsuflarea, ca să nu o trezească. Ileana deschisese deja ochii și îl urmărea fără să spună nimic.
Toată viața fusese înconjurată de oameni care se înclinau în fața ei, apoi o sfâșiau cu vorbele de îndată ce întorcea spatele. Acum, singura persoană rămasă alături era tocmai acest om tăcut și rănit, pe care tatăl ei îl considera mai prejos decât toți ceilalți.
În dimineața celei de-a treia zile, bărbatul își adună curajul și îi vorbi pentru prima dată.
— Domniță… să vă aduc puțină pâine? întrebă el atât de încet, încât Ileana abia îl auzi.
Tânăra rămase o clipă nedumerită. Nu se așteptase să fie întrebată ce își dorește. În cele din urmă, clătină ușor din cap.
— Nu… Nu mi-e foame.
Mințea. Stomacul îi era gol, dar nu găsea puterea să recunoască. Andrei nu o cercetă cu privirea și nu încercă să afle adevărul. Nu insistă, nu râse de ea și nu puse presiune. Doar înclină capul și ieși în liniște.
În ziua a patra curăță fiecare colț al podelei de piatră. În a cincea dimineață se trezi înaintea Ilenei și aprinse focul în vatră, iar camera deveni pentru prima dată cu adevărat caldă. În ziua a șasea așeză pe masă un buchețel de flori de câmp culese din afara zidurilor. Nu îi explică nimic și nu așteptă vreo răsplată.
În a șaptea zi, Ileana fu cea care rupse tăcerea lungă și precaută dintre ei.
— Cum te cheamă? întrebă ea încetișor.
Bărbatul ezită. Apoi, pentru prima oară, își ridică privirea și o privi drept în ochi.
— Andrei.
Ileana îi repetă numele rar, ca și cum ar fi vrut să-i păstreze sunetul.
— Andrei…
Nu era un nume însoțit de titluri, ranguri sau dovezi de noblețe. Cu toate acestea, avea o căldură pe care tânăra nu știa s-o descrie. Era ceva sincer, simplu și adevărat, ceva ce nu întâlnise niciodată între zidurile poleite ale palatului.
Cu fiecare zi petreceau mai mult timp împreună. Vechea grădină din spatele cetății deveni refugiul lor. Se plimbau ore întregi printre tufele de trandafiri arse de ger, straturile neîngrijite și pământul crăpat.
Într-o zi, Andrei îi arătă câteva tufe de levănțică și îi spuse liniștit:
— Plantele acestea devin mai puternice după ce sunt tăiate fără milă. Când rădăcinile le sunt tulburate și pământul din jur este răscolit, toți cred că au murit. Tocmai atunci încep să se refacă. Când par lipsite de putere, ele se pregătesc, de fapt, să renască.
Ileana se uită la el surprinsă. Cuvintele lui nu o răneau. Dimpotrivă, ajungeau cu blândețe într-un loc al inimii pe care nimeni nu mai reușise să-l atingă.
— Dar tu? șopti ea. Ai fost nevoit să-ți începi viața din nou de multe ori?
Pe buzele lui apăru un zâmbet scurt și trist.
— Am încetat să mai număr de mult.
Răspunsul o făcu pe Ileana să râdă fără să vrea.
Sunetul era atât de firesc, încât ea însăși rămase uimită. Aproape că uitase cum îi suna râsul. Din acea zi începură să îngrijească grădina împreună. Ileana se așeza în genunchi, fără să se mai teamă că va murdări cu pământ poalele rochiei scumpe. Andrei îi arăta răbdător cum să taie ramurile uscate, cum să ude rădăcinile și cum să redea viață solului. Nu îi încălca niciodată limitele și era atent să nu o facă să se simtă stânjenită.
Într-o dimineață, Ileana se opri în fața oglinzii și își privi îndelung chipul.
Trupul ei nu se schimbase.
Avea aceiași obraji rotunzi, aceeași siluetă plină și aceeași înfățișare pentru care fusese disprețuită.
Ochii ei însă erau alții.
Durerea nu mai era la fel de puternică.
În locul ei apăruseră încet speranța și dorința de a trăi.
Pentru întâia oară, în oglindă nu mai vedea o prințesă de care trebuia să-i fie rușine, ci un om care merita să fie iubit și respectat.
Pacea nu avea însă să dureze.
Slujitorii palatului începură iar să șușotească.
— Zâmbește când este cu el…
— Stau împreună în grădină ore întregi…
— Între ei trebuie să fie mai mult decât o simplă prietenie…
Zvonurile ajunseră repede la urechile regelui.
Când Mircea află că planul său de umilire avusese un rezultat cu totul neașteptat, își pierdu cumpătul. Pedeapsa pe care o pregătise pentru fiica lui începuse să-i aducă fericire. Pentru el, acest lucru era de neacceptat.
O chemă imediat într-unul dintre turnurile înalte ale palatului.
Când Ileana intră, regele o întâmpină cu fălcile încleștate și cu furie în privire.