Urca treptele reci de marmură cu pași greoi. Poalele lungi ale rochiei bogat împodobite alunecau fără zgomot peste lespezile lustruite ale uriașei săli și se târau în urma ei asemenea unei poveri. Toate privirile se opriseră asupra tinerei. În tăcerea apăsătoare nu exista nici urmă de respect, ci numai încordare, curiozitate răutăcioasă și o neliniște pe care nimeni nu îndrăznea s-o rostească. Oamenii curții învățaseră de mult să-și ascundă adevăratele sentimente în spatele unor zâmbete politicoase. Toți așteptau cuvântul regelui, însă niciunul nu-și închipuia cât de nemiloasă avea să fie hotărârea lui.
Tânăra se numea Ileana. Era singura fiică a regelui Mircea, stăpânul neînduplecat al unui ținut nordic de la poalele Carpaților, pe care îl conducea cu asprime și fără milă. În acel regat, chipul și înfățișarea cântăreau mai greu decât inima unui om, iar frumusețea era socotită mai prețioasă decât bunătatea sau caracterul. Ileana fusese diferită de celelalte domnițe încă din primii ani ai copilăriei. Avea obrajii rotunzi, trupul plin și o slăbiciune pentru mâncare pe care nici mustrările, nici pedepsele nu reușiseră s-o înfrângă. În vreme ce fetele nobililor învățau dansuri de curte, mersul grațios și regulile unei purtări fără cusur, ea își găsea liniștea în bucătăriile palatului. Printre plăcinte aburinde, cozonaci proaspăt scoși din cuptor și borcane cu dulceață, Ileana se simțea în siguranță și încerca să uite cât de singură era.
Odată cu trecerea anilor nu crescuse doar Ileana. Crescuse și răceala tatălui ei, transformată treptat într-o furie ascunsă. Când fata împlinise treisprezece ani, slujitorii începuseră deja să șușotească pe la colțuri. La cincisprezece ani, pețitorii din ținuturile vecine refuzau până și să privească portretul trimis de rege. La șaptesprezece ani, Mircea își făcuse o părere definitivă. Fiica lui nu mai reprezenta viitorul coroanei, ci o povară care trăgea numele familiei în jos și păta prestigiul dinastiei.
Ziua care avea să schimbe totul veni într-o dimineață tăioasă, cu cerul acoperit de nori cenușii și cu un vânt rece ce pătrundea până la oase. Sala tronului era mai aglomerată ca niciodată. Boieri, cavaleri, soli străini și cele mai importante persoane de la curte își ocupaseră locurile. Nimeni nu știa motivul adunării neașteptate, dar greutatea din aer le spunea tuturor că nu urmau să asiste la ceva obișnuit. Pe Ileana o siliseră să îmbrace o rochie de ceremonie care îi era mult prea strâmtă. Abia putea respira, iar corsetul îi apăsa pieptul. Cu mâinile tremurând și strânse una în cealaltă, înaintă până în fața tronului. Tatăl ei o aștepta deja. Avea chipul împietrit și ochii mai reci decât iarna de dincolo de zidurile cetății.
— Astăzi, rosti regele cu o voce seacă, lipsită de orice urmă de compasiune, fiica mea va primi soarta pe care o merită.
Un fior străbătu întreaga sală. Cei mai mulți crezură că regele găsise, în sfârșit, un mire dispus să o ia de soție și că urmau să audă vestea unei logodne.
Numai că, după câteva clipe, prin ușile grele nu intră niciun prinț și niciun fiu de boier. Străjerii aduseră un bărbat încătușat. Era desculț, cu fața murdară de noroi, iar pe trup i se vedeau vânătăi, tăieturi vindecate și urme vechi de lovituri. Părea istovit, însă se străduia să rămână drept.
— Un rob… se auzi șoptindu-se din toate colțurile.
Ileana încremeni. În timp ce tatăl ei continua să vorbească, avu impresia că inima i se oprise.
— De vreme ce fiica mea nu este vrednică să reprezinte coroana, nici soțul ei nu va fi un om de rang. I-o dau acestui rob. Aceasta este plata pentru slăbiciunea ei, pentru rușinea adusă familiei mele și pentru viața lipsită de valoare pe care a dus-o până acum.
Lumea din jurul Ilenei se încețoșă. Ochii i se umplură de lacrimi, iar gâtul i se strânse dureros. Totuși, nu țipă, nu protestă și nu se aruncă la picioarele regelui. Așa cum făcuse ani la rând, își plecă fruntea. Își îngropă suferința în adâncul sufletului și acceptă fără un cuvânt ceea ce i se hotărâse.
Nici bărbatul adus lângă ea nu spuse nimic. Privea în pământ, de parcă și-ar fi dorit să devină nevăzut și să dispară din acea sală.
Murmurele izbucniră din nou. Unele doamne își ascunseră zâmbetele batjocoritoare în spatele evantaielor. Altele își întoarseră capul, prefăcându-se dezgustate. Regele Mircea, în schimb, părea mai mulțumit ca niciodată. Se purta ca un om care tocmai scăpase de povara purtată ani întregi pe umeri și care rezolvase, în sfârșit, problema ce îi tulburase liniștea.
După încheierea ceremoniei, Ileana fu condusă într-o aripă îndepărtată a palatului, unde nu mai fusese niciodată. Noua ei locuință era o fostă magazie curățată în grabă și transformată într-o cameră sărăcăcioasă. Nu avea mobilier sculptat, covoare scumpe sau nimic din strălucirea rezervată unei prințese.
Robului i se dădură o cheie ruginită și o bucată de pâine întărită. Apoi i se transmise o singură poruncă:
— Nu te vei atinge de ea decât dacă îți va îngădui. Însă, din această zi, vei rămâne alături de ea până la sfârșitul vieții.