Urca treptele reci de marmură cu pași greoi. Poalele lungi ale rochiei bogat împodobite alunecau fără zgomot peste lespezile lustruite ale uriașei săli și se târau în urma ei asemenea unei poveri. Toate privirile se opriseră asupra tinerei. În tăcerea apăsătoare nu exista nici urmă de respect, ci numai încordare, curiozitate răutăcioasă și o neliniște pe care nimeni nu îndrăznea s-o rostească. Oamenii curții învățaseră de mult să-și ascundă adevăratele sentimente în spatele unor zâmbete politicoase. Toți așteptau cuvântul regelui, însă niciunul nu-și închipuia cât de nemiloasă avea să fie hotărârea lui.
Tânăra se numea Ileana. Era singura fiică a regelui Mircea, stăpânul neînduplecat al unui ținut nordic de la poalele Carpaților, pe care îl conducea cu asprime și fără milă. În acel regat, chipul și înfățișarea cântăreau mai greu decât inima unui om, iar frumusețea era socotită mai prețioasă decât bunătatea sau caracterul. Ileana fusese diferită de celelalte domnițe încă din primii ani ai copilăriei. Avea obrajii rotunzi, trupul plin și o slăbiciune pentru mâncare pe care nici mustrările, nici pedepsele nu reușiseră s-o înfrângă. În vreme ce fetele nobililor învățau dansuri de curte, mersul grațios și regulile unei purtări fără cusur, ea își găsea liniștea în bucătăriile palatului. Printre plăcinte aburinde, cozonaci proaspăt scoși din cuptor și borcane cu dulceață, Ileana se simțea în siguranță și încerca să uite cât de singură era.
Odată cu trecerea anilor nu crescuse doar Ileana. Crescuse și răceala tatălui ei, transformată treptat într-o furie ascunsă. Când fata împlinise treisprezece ani, slujitorii începuseră deja să șușotească pe la colțuri. La cincisprezece ani, pețitorii din ținuturile vecine refuzau până și să privească portretul trimis de rege. La șaptesprezece ani, Mircea își făcuse o părere definitivă. Fiica lui nu mai reprezenta viitorul coroanei, ci o povară care trăgea numele familiei în jos și păta prestigiul dinastiei.
Ziua care avea să schimbe totul veni într-o dimineață tăioasă, cu cerul acoperit de nori cenușii și cu un vânt rece ce pătrundea până la oase. Sala tronului era mai aglomerată ca niciodată. Boieri, cavaleri, soli străini și cele mai importante persoane de la curte își ocupaseră locurile. Nimeni nu știa motivul adunării neașteptate, dar greutatea din aer le spunea tuturor că nu urmau să asiste la ceva obișnuit. Pe Ileana o siliseră să îmbrace o rochie de ceremonie care îi era mult prea strâmtă. Abia putea respira, iar corsetul îi apăsa pieptul. Cu mâinile tremurând și strânse una în cealaltă, înaintă până în fața tronului. Tatăl ei o aștepta deja. Avea chipul împietrit și ochii mai reci decât iarna de dincolo de zidurile cetății.
— Astăzi, rosti regele cu o voce seacă, lipsită de orice urmă de compasiune, fiica mea va primi soarta pe care o merită.
Un fior străbătu întreaga sală. Cei mai mulți crezură că regele găsise, în sfârșit, un mire dispus să o ia de soție și că urmau să audă vestea unei logodne.
Numai că, după câteva clipe, prin ușile grele nu intră niciun prinț și niciun fiu de boier. Străjerii aduseră un bărbat încătușat. Era desculț, cu fața murdară de noroi, iar pe trup i se vedeau vânătăi, tăieturi vindecate și urme vechi de lovituri. Părea istovit, însă se străduia să rămână drept.
— Un rob… se auzi șoptindu-se din toate colțurile.
Ileana încremeni. În timp ce tatăl ei continua să vorbească, avu impresia că inima i se oprise.
— De vreme ce fiica mea nu este vrednică să reprezinte coroana, nici soțul ei nu va fi un om de rang. I-o dau acestui rob. Aceasta este plata pentru slăbiciunea ei, pentru rușinea adusă familiei mele și pentru viața lipsită de valoare pe care a dus-o până acum.
Lumea din jurul Ilenei se încețoșă. Ochii i se umplură de lacrimi, iar gâtul i se strânse dureros. Totuși, nu țipă, nu protestă și nu se aruncă la picioarele regelui. Așa cum făcuse ani la rând, își plecă fruntea. Își îngropă suferința în adâncul sufletului și acceptă fără un cuvânt ceea ce i se hotărâse.
Nici bărbatul adus lângă ea nu spuse nimic. Privea în pământ, de parcă și-ar fi dorit să devină nevăzut și să dispară din acea sală.
Murmurele izbucniră din nou. Unele doamne își ascunseră zâmbetele batjocoritoare în spatele evantaielor. Altele își întoarseră capul, prefăcându-se dezgustate. Regele Mircea, în schimb, părea mai mulțumit ca niciodată. Se purta ca un om care tocmai scăpase de povara purtată ani întregi pe umeri și care rezolvase, în sfârșit, problema ce îi tulburase liniștea.
După încheierea ceremoniei, Ileana fu condusă într-o aripă îndepărtată a palatului, unde nu mai fusese niciodată. Noua ei locuință era o fostă magazie curățată în grabă și transformată într-o cameră sărăcăcioasă. Nu avea mobilier sculptat, covoare scumpe sau nimic din strălucirea rezervată unei prințese.
Robului i se dădură o cheie ruginită și o bucată de pâine întărită. Apoi i se transmise o singură poruncă:
— Nu te vei atinge de ea decât dacă îți va îngădui. Însă, din această zi, vei rămâne alături de ea până la sfârșitul vieții.
În noaptea aceea, Ileana se întinse pe salteaua subțire și privi îndelung tavanul. Ploaia bătea ușor în geam, iar sunetul picăturilor se răspândea prin încăperea aproape goală. Bărbatul se înveli într-o pătură veche, întinsă direct pe podea, și adormi în tăcere.
Liniștea dintre ei era adâncă, dar nu semăna deloc cu tăcerea din sala tronului. Aici nu existau priviri disprețuitoare, insulte rostite pe ascuns sau ură ascunsă sub politețe. Era doar pace. Omul aflat lângă ea nu o privea cu scârbă și nu încerca s-o umilească.
Pentru prima dată după mulți ani, Ileana își dădu seama că nu îi era frică. În suflet simțea un gol ciudat, însă nu unul dureros. Dimpotrivă, părea că în acel spațiu se făcea loc pentru un început nou.
Dimineața, bărbatul se ridică încet. Se mișca atent, aproape ținându-și răsuflarea, ca să nu o trezească. Ileana deschisese deja ochii și îl urmărea fără să spună nimic.
Toată viața fusese înconjurată de oameni care se înclinau în fața ei, apoi o sfâșiau cu vorbele de îndată ce întorcea spatele. Acum, singura persoană rămasă alături era tocmai acest om tăcut și rănit, pe care tatăl ei îl considera mai prejos decât toți ceilalți.
În dimineața celei de-a treia zile, bărbatul își adună curajul și îi vorbi pentru prima dată.
— Domniță… să vă aduc puțină pâine? întrebă el atât de încet, încât Ileana abia îl auzi.
Tânăra rămase o clipă nedumerită. Nu se așteptase să fie întrebată ce își dorește. În cele din urmă, clătină ușor din cap.
— Nu… Nu mi-e foame.
Mințea. Stomacul îi era gol, dar nu găsea puterea să recunoască. Andrei nu o cercetă cu privirea și nu încercă să afle adevărul. Nu insistă, nu râse de ea și nu puse presiune. Doar înclină capul și ieși în liniște.
În ziua a patra curăță fiecare colț al podelei de piatră. În a cincea dimineață se trezi înaintea Ilenei și aprinse focul în vatră, iar camera deveni pentru prima dată cu adevărat caldă. În ziua a șasea așeză pe masă un buchețel de flori de câmp culese din afara zidurilor. Nu îi explică nimic și nu așteptă vreo răsplată.
În a șaptea zi, Ileana fu cea care rupse tăcerea lungă și precaută dintre ei.
— Cum te cheamă? întrebă ea încetișor.
Bărbatul ezită. Apoi, pentru prima oară, își ridică privirea și o privi drept în ochi.
— Andrei.
Ileana îi repetă numele rar, ca și cum ar fi vrut să-i păstreze sunetul.
— Andrei…
Nu era un nume însoțit de titluri, ranguri sau dovezi de noblețe. Cu toate acestea, avea o căldură pe care tânăra nu știa s-o descrie. Era ceva sincer, simplu și adevărat, ceva ce nu întâlnise niciodată între zidurile poleite ale palatului.
Cu fiecare zi petreceau mai mult timp împreună. Vechea grădină din spatele cetății deveni refugiul lor. Se plimbau ore întregi printre tufele de trandafiri arse de ger, straturile neîngrijite și pământul crăpat.
Într-o zi, Andrei îi arătă câteva tufe de levănțică și îi spuse liniștit:
— Plantele acestea devin mai puternice după ce sunt tăiate fără milă. Când rădăcinile le sunt tulburate și pământul din jur este răscolit, toți cred că au murit. Tocmai atunci încep să se refacă. Când par lipsite de putere, ele se pregătesc, de fapt, să renască.
Ileana se uită la el surprinsă. Cuvintele lui nu o răneau. Dimpotrivă, ajungeau cu blândețe într-un loc al inimii pe care nimeni nu mai reușise să-l atingă.
— Dar tu? șopti ea. Ai fost nevoit să-ți începi viața din nou de multe ori?
Pe buzele lui apăru un zâmbet scurt și trist.
— Am încetat să mai număr de mult.
Răspunsul o făcu pe Ileana să râdă fără să vrea.
Sunetul era atât de firesc, încât ea însăși rămase uimită. Aproape că uitase cum îi suna râsul. Din acea zi începură să îngrijească grădina împreună. Ileana se așeza în genunchi, fără să se mai teamă că va murdări cu pământ poalele rochiei scumpe. Andrei îi arăta răbdător cum să taie ramurile uscate, cum să ude rădăcinile și cum să redea viață solului. Nu îi încălca niciodată limitele și era atent să nu o facă să se simtă stânjenită.
Într-o dimineață, Ileana se opri în fața oglinzii și își privi îndelung chipul.
Trupul ei nu se schimbase.
Avea aceiași obraji rotunzi, aceeași siluetă plină și aceeași înfățișare pentru care fusese disprețuită.
Ochii ei însă erau alții.
Durerea nu mai era la fel de puternică.
În locul ei apăruseră încet speranța și dorința de a trăi.
Pentru întâia oară, în oglindă nu mai vedea o prințesă de care trebuia să-i fie rușine, ci un om care merita să fie iubit și respectat.
Pacea nu avea însă să dureze.
Slujitorii palatului începură iar să șușotească.
— Zâmbește când este cu el…
— Stau împreună în grădină ore întregi…
— Între ei trebuie să fie mai mult decât o simplă prietenie…
Zvonurile ajunseră repede la urechile regelui.
Când Mircea află că planul său de umilire avusese un rezultat cu totul neașteptat, își pierdu cumpătul. Pedeapsa pe care o pregătise pentru fiica lui începuse să-i aducă fericire. Pentru el, acest lucru era de neacceptat.
O chemă imediat într-unul dintre turnurile înalte ale palatului.
Când Ileana intră, regele o întâmpină cu fălcile încleștate și cu furie în privire.
— Ai uitat cu totul cine ești? șuieră el. O prințesă nu se târăște prin noroi! El nu este decât un rob! Iar tu ești rușinea mea!
Altădată, asemenea cuvinte i-ar fi sfâșiat sufletul.
Acum nu mai aveau aceeași putere.
Fiindcă Ileana începuse, pentru prima dată, să se privească nu prin ochii tatălui ei, ci prin propria inimă.
Câteva zile mai târziu, în timp ce mergeau prin grădină, o adiere ușoară ridică o petală și o prinse în părul Ilenei.
Andrei întinse mâna cu sfială și îi luă petala dintre șuvițe. Se retrase imediat.
— Iertați-mă… Nu trebuia să vă ating.
Ileana îi prinse mâna între palmele ei.
— Nu-ți cere iertare, spuse ea cu blândețe. Nimeni nu s-a purtat vreodată cu mine cu atâta grijă.
Privirile li se întâlniră.
De data aceasta nu mai era teamă între ei.
Nu mai era umilință.
Nu mai era rușine.
Erau doar doi oameni care, pentru întâia oară, se vedeau unul pe celălalt cu adevărat.
A doua zi, Ileana aduse în grădină fructe proaspete.
Se așezară împreună, împărțiră pâinea și merele, vorbiră mult, râseră și descoperiră că până și tăcerea putea deveni plăcută atunci când era împărtășită cu omul potrivit. Păreau două suflete rătăcite care, după ani de singurătate, se găsiseră în sfârșit.
De la o fereastră aflată la unul dintre etajele de sus, o slujnică tânără îi urmărea cu atenție.
Ceea ce văzu îi fu de ajuns ca să înțeleagă adevărul.
Fiica regelui se îndrăgostise de bărbatul care îi fusese dat drept pedeapsă.
Vestea ajunse curând înaintea lui Mircea.
Regele își ieși din minți.
— Ajunge! răcni el atât de tare, încât glasul îi cutremură palatul. Despărțiți-i chiar acum! Încuiați fata în odaia ei! Închideți grădina! Iar pe rob luați-l din fața mea!
Porunca fu îndeplinită în aceeași zi.
Ileana rămase încuiată în cameră.
Stătea lângă fereastră și plângea în tăcere, ferindu-și lacrimile de privirile celorlalți.
Însă, alături de durere, în sufletul ei se născuse un sentiment nou.
Avea pentru prima dată o iubire pentru care merita să lupte.
Andrei fu încătușat din nou cu lanțuri grele și aruncat într-o temniță în care nu pătrundea nici măcar lumina soarelui.
Fierul rece îi rănea pielea.
Dar gândul că nu avea s-o mai vadă pe Ileana îl durea mai tare decât toate lanțurile.
În a șaptea zi, fata scrise pe ascuns un bilețel.
„Mă gândesc la tine cu fiecare răsuflare. Dacă încă îmi auzi glasul în inima ta, să știi că și inima mea bate alături de a ta. Orice s-ar întâmpla, nu-ți pierde speranța.”
Uneia dintre slujnice i se făcu milă de ea.
Fără să fie văzută, ascunse mesajul în bucata de pâine dusă prizonierului.
Când Andrei găsi hârtia și citi rândurile, începu să tremure din tot trupul.
Lacrimile îi alunecară pe obraji.
Nu erau lacrimile deznădejdii, ci ale unui curaj care renăștea.
În noaptea aceea, așezat în întunericul temniței, se întrebă pentru prima dată dacă fuga ar fi posibilă. Din acel moment, în mintea lui nu mai rămase decât un singur gând: trebuia să găsească o cale de a ajunge din nou la Ileana.
În același timp, regele Mircea pregătea un plan și mai crud. Voia să pună capăt pentru totdeauna celor întâmplate. Hotărî s-o mărite pe Ileana cu un mare boier bătrân, dar foarte puternic și bogat. În ochii regelui, această căsătorie urma să refacă prestigiul coroanei și să închidă definitiv pagina pe care el o considera rușinoasă.
Când află vestea, Ileana nu strigă și nu se împotrivi.
Se așeză în fața oglinzii.
Își privi mult timp chipul.
Apoi rosti atât de încet, încât abia se auzi:
— Așadar, a sosit vremea…
În seara aceea, în marile săli ale palatului continua ospățul. Boierii ridicau cupele de aur, lăutarii cântau, iar oaspeții râdeau fără să știe că, dincolo de ziduri, se apropia o furtună.
Ileana îmbrăcă în tăcere hainele unei slujnice. Își acoperi părul, trecu nevăzută prin coridoarele bucătăriilor și coborî prin vechile galerii subterane până la temnițe.
Când o văzu în fața lui, Andrei nu-și putu crede ochilor.
— Chiar… ai venit? șopti el cu glasul tremurând.
Ileana se aruncă fără ezitare în brațele lui.
— Vor să mă dea unui bătrân, spuse ea printre răsuflări. Dar nu voi îngădui asta.
Andrei îi atinse obrazul cu o mână.
— Tu nu ești proprietatea nimănui, Ileana. Îți aparții numai ție. Dacă trebuie să fugi, voi merge cu tine. Nu te voi lăsa singură.
Cu ajutorul slujnicei credincioase, străbătură tunelurile vechi și uitate și ieșiră în grădina din spatele palatului.
Lumina lunii le arginta drumul.
Pentru prima dată mergeau unul lângă celălalt fără să fie nevoiți să-și ascundă dragostea.
Dar nu se bucurară mult de libertate.
Străjerii îi zăriră.
În câteva clipe, clopotele de alarmă începură să răsune în întreaga cetate.
Regele se ridică furios.
— Aduceți-mi fiica înapoi! Iar pe rob omorâți-l pe loc! porunci el.
Cei doi alergau fără oprire.
Traversară câmpurile.
Se afundară pe potecile pădurilor.
Trecură prin văi adânci și peste drumuri acoperite de pietre.
În ciuda fricii, uneori izbucneau în râs.
Pentru că, pentru întâia oară, erau cu adevărat liberi.
Într-o noapte, odihnindu-se sub cerul plin de stele, Ileana spuse încet:
— Dacă ne este scris să murim… atunci să murim împreună.
Andrei clătină hotărât din cap.
— Nu. Nu vom muri. Vom trăi. Oricât ne-ar costa, vom trăi.
În zori, auziră în depărtare tropotul cailor.
Până atunci însă reușiseră să-și ascundă urmele.
Dormiră sub copaci.
Se hrăniră cu fructe sălbatice și rădăcini găsite în pădure.
Băură apă din râuri.
Când picioarele Ilenei fură sfâșiate de pietre și începură să sângereze, Andrei o ridică în brațe fără nicio ezitare și o purtă kilometri întregi.
Prințesa crescută printre perdele de catifea, farfurii de aur și încăperi strălucitoare se spăla acum în apa înghețată a râurilor și dormea direct pe pământ. Cu toate acestea, nu se simțise niciodată atât de vie.
Într-o zi îl privi pe Andrei și zâmbi.
— Sunt liberă… Și pentru prima dată în viață mă simt frumoasă.
În cea de-a patra zi a călătoriei ajunseră într-un sat mic.
Un țăran bătrân observă blazonul regal pe care Ileana îl purta la gât.
Pentru câțiva galbeni, îi trădă și le spuse soldaților unde aveau să poposească.
În dimineața următoare, chiar la răsărit, cei doi se treziră înconjurați.
Căpetenia ostașilor strigă:
— Predați-vă în numele regelui!
Andrei se așeză imediat în fața Ilenei.
Nu avea nicio armă.
În ochii lui însă nu se vedea urmă de teamă.
— Ca să ajungeți la ea, va trebui să treceți mai întâi peste mine.
Soldații izbucniră în râs.
Chiar înainte ca aceștia să atace, Ileana strigă:
— Opriți-vă!
Toți încremeniră.
— Sunt fiica regelui și vă poruncesc să mă ascultați!
Hotărârea din glasul ei era atât de puternică, încât până și cei mai aspri dintre soldați rămaseră nemișcați câteva clipe.
Ileana continuă:
— Nu mă aflu aici fiindcă aș fi fost răpită sau ținută cu forța. Eu am ales acest drum. Sunt un om liber și nimeni în afară de mine nu are dreptul să hotărască alături de cine îmi voi trăi viața.
Căpetenia tăcu mult timp.
În cele din urmă, trase adânc aer în piept.
— Să nu-i faceți rău robului, le ordonă el oamenilor săi.
Andrei fu legat și dus sub pază.
Ileana fu întoarsă la palat.
După o săptămână, în întregul regat fu vestită o mare ceremonie.
Regele Mircea își pierduse cumpătul din cauza furiei.
Voia să-și dovedească din nou puterea în fața poporului.
Planul său era limpede.
Mai întâi urma să anunțe logodna fiicei sale cu bătrânul boier, apoi să poruncească executarea lui Andrei înaintea tuturor.
Dar și Ileana își pregătise răspunsul.
Când porțile marii săli se deschiseră, ea nu păși înăuntru ca o prizonieră înspăimântată, ci ca o femeie hotărâtă să-și apere adevărul.
Purta o rochie simplă.
Părul îi cădea firesc pe umeri.
Pe chipul ei nu mai rămăsese nicio urmă de frică.
Lângă ea se afla Andrei, încătușat, dar cu fruntea ridicată.
Regele se ridică și se pregăti să vorbească, însă Ileana i-o luă înainte.
— Tată… înainte să rostești un singur cuvânt, eu mă voi adresa oamenilor din această sală.
Tăcerea se așternu dintr-odată.
Ileana trase adânc aer în piept.
Apoi vorbi cu un glas puternic, pe care îl auziră până și cei aflați în capătul încăperii:
— Am fost dată acestui om drept pedeapsă. Am fost umilită, respinsă și ascunsă de privirile lumii de parcă simpla mea existență ar fi fost o rușine. Dar tocmai acolo, în locul în care lumina abia mai ajungea, am găsit ceea ce acest palat nu mi-a oferit niciodată.
Se opri.
Apoi continuă, apăsând fiecare cuvânt:
— Iubire adevărată… Iubire curată… Iubire care nu cere nimic în schimb…
Murmure surprinse se ridicară din mulțime.
Chipul regelui deveni alb de furie.
Fără să-și desprindă privirea de la tatăl ei, Ileana își continuă mărturisirea:
— Când toți mă priveau cu dispreț, el a fost singurul care m-a respectat. Când propria familie vedea în mine numai rușine, el a văzut omul dinăuntru. Deși lui i s-a purtat mai rău decât unui animal, tot el m-a învățat ce înseamnă să trăiești cu adevărat.
Mai trase o dată aer în piept.
Apoi își încheie vorbele cu o hotărâre care făcu întreaga sală să tresară:
— De aceea, în fața tuturor celor de aici, îmi rostesc alegerea. Îl aleg pe Andrei. Îl aleg ca pe omul pe care îl iubesc, ca pe tovarășul vieții mele, ca pe soțul meu și ca pe egalul meu în toate.
Pentru o clipă se făcu liniște.
Apoi Ileana rosti ultima frază, ca pe o provocare aruncată întregii curți:
— Dacă pentru această alegere voi fi aruncată în temniță, accept. Dar să nu uitați niciodată un lucru: puterea lipsită de iubire este sortită să se prăbușească, mai devreme sau mai târziu.
O tăcere grea se lăsă peste sală.
Nimeni nu vorbi.
Nimeni nu se mișcă.
Părea că toți uitaseră în același timp să mai respire.
Atunci se petrecu ceva la care nimeni nu se așteptase.
Una dintre slujnicele tinere își apropie încet palmele.
Un singur sunet de aplauze răsună în imensa încăpere.
Apoi i se alătură altcineva.
Și încă cineva.
În doar câteva clipe, aplauzele se ridicară asemenea unui val.
Cavalerii, boierii, solii și oamenii palatului se ridicară, unul după altul.
Curând, întreaga sală a tronului vuia de urale și aplauze.
Nu o aplaudau doar pe Ileana.
Aclamau curajul care învinsese frica.
Aclamau demnitatea omenească ridicată împotriva umilinței.
Regele Mircea rămase nemișcat.
Pentru întâia oară simțea cum puterea pe care o crezuse de neclintit îi aluneca printre degete.
În acea clipă înțelese că nu pierduse doar autoritatea asupra fiicei sale.
Pierduse ceva mult mai important: respectul propriului popor.
Ileana se apropie încet de unul dintre străjeri.
Luă fără grabă legătura de chei prinsă la brâul lui.
Apoi se opri în fața lui Andrei.
Cu mâinile tremurânde, descuie pe rând fiecare încuietoare.
Inelele de fier căzură pe podeaua de piatră, iar zgomotul lor se răspândi prin sală.
Andrei era în sfârșit liber.
Fără să mai ezite, cei doi se îmbrățișară.
Nu se mai ascundeau.
Nu le mai era teamă.
În mijlocul sălii tronului, sub privirile tuturor, se strânseră unul pe celălalt cu toată puterea.
În acel moment, nicio lege, niciun rang și niciun rege nu erau mai puternici decât iubirea lor.
Trecură câteva luni.
Regele Mircea nu mai putu rezista presiunii tot mai mari a poporului.
În cele din urmă, fu silit să renunțe la coroană și să abdice.
Din toate colțurile regatului, oamenii cerură ca Ileana, care le câștigase inimile nu doar prin curaj, ci și prin dreptate și milă, să preia conducerea.
Astfel, Ileana fu proclamată noua suverană.
Prima poruncă dată după urcarea pe tron nu fu una de răzbunare.
Dimpotrivă, începu să clădească o rânduială mai dreaptă pentru oamenii care fuseseră nedreptățiți și lipsiți de glas ani la rând.
Andrei nu alergă niciodată după titluri.
Nu își dori ranguri boierești.
Nu ceru putere.
Nu râvni la faimă sau bogății.
Pentru el, cea mai mare onoare era să poată rămâne lângă femeia iubită ca om liber.
De aceea, rămase alături de Ileana.
Nu ca un om care trăia din porunca regelui.
Ci ca tovarășul ei de viață și egalul ei în toate.
Mulți ani mai târziu, când oamenii povesteau cele întâmplate, aminteau mereu același adevăr.
Prințesa care fusese disprețuită, batjocorită și socotită o rușine din pricina înfățișării devenise una dintre cele mai iubite și mai respectate conducătoare din istoria regatului.
Iar fostul rob, căruia odinioară nici măcar nu i se îngăduia să vorbească, ajunsese unul dintre cei mai ascultați și mai de încredere sfetnici ai curții, datorită înțelepciunii, cinstei și simțului său pentru dreptate.
Fiindcă iubirea lor nu fusese doar povestea a doi oameni care se găsiseră.
Ea înlocuise frica prin speranță.
Schimbase felul în care oamenii se priveau unii pe alții.
Schimbase destinul unui regat întreg.
Și le arătase tuturor un adevăr pe care nimeni nu avea să-l mai uite:
Iubirea adevărată nu îi salvează doar pe oameni.
Uneori, ea este și primul pas prin care se poate schimba o lume întreagă.