— Hai, am spus. De ce am acceptat, nici azi nu știu. Probabil era ultima mea încercare de a mai crede.
Psiholoaga se numea Gabriela Marinescu. Cabinet pe strada Lăpușneanu, diplomă în ramă pe perete, un cactus pe pervaz. Douăsprezece ședințe a câte două sute cincizeci de lei — trei mii de lei. Apoi au devenit mult mai multe.
La a treia ședință mi-am spus partea. Am povestit situația și, mai ales, am recunoscut că știam de conversațiile ei cu alți bărbați. Mă așteptam ca psiholoaga să spună: e grav, nu se poate așa, trebuie luată o decizie. Andreea stătea lângă mine și plângea frumos — asta știa să facă impecabil.
Gabriela Marinescu a ascultat, și-a scos ochelarii, i-a șters încet și a spus:
— Domnule Iliescu, trebuie să înțelegeți că Andreea este o femeie tânără, cu nevoi pe care dumneavoastră, din păcate, nu le acoperiți întotdeauna. La o asemenea diferență de vârstă, lucrul acesta este previzibil. Dumneavoastră munciți mult, sunteți mai în vârstă, aveți ritmuri de viață diferite. Comportamentul ei nu este doar infidelitate. Este un strigăt de ajutor. Un semnal că îi lipsesc atenția, contactul emoțional, înțelegerea. Ar fi important să învățați s-o acceptați așa cum este și să lucrați cu dumneavoastră.
— Eu? Să lucrez cu mine? am întrebat.
— Da. Cu gelozia, cu nevoia de control, cu așteptările. O apăsați cu standardele dumneavoastră și ea se sufocă. Caută în exterior o descărcare, comunică cu alții ca să nu verse tensiunea asupra dumneavoastră. Dacă relația ar fi armonioasă, dacă nevoile ei emoționale ar fi împlinite, nu ar simți nevoia să privească în altă parte. De aici vine și întoarcerea la alcool. E un comportament de protest.
Andreea dădea din cap și își tampona ochii cu șervețelul. Dădea din cap foarte frumos.
Am mers la toate cele douăsprezece ședințe. Apoi încă zece. Apoi încă niște întâlniri. În total, aproape douăzeci și patru de mii de lei în jumătate de an, ca să mi se explice că soția umbla cu alții fiindcă eu eram un soț slab și nu-i ofeream destulă atenție.
Când, într-un târziu, m-am așezat la masă și am început să socotesc nu sentimentele, ci cifrele, așa cum eram obișnuit în afaceri, tabloul a ieșit limpede.
Renovarea apartamentului — o sută șaizeci de mii de lei. Mașina — șaptezeci și cinci de mii. Întreținerea ei pe șase ani, dacă adunam restaurante, haine, cursuri, concedii, manichiură, cosmetică și fitness — cam patru sute cincizeci de mii. Psiholoaga — aproape douăzeci și patru de mii. Deja treceam bine de șapte sute de mii de lei. Și asta fără ce mă aștepta la divorț. Pentru banii aceștia, Doamne iartă-mă, puteam să schimb în fiecare săptămână prietene tinere ca pe cămăși. Câtă dreptate avusese nea Mircea…
Iar la divorț urma partea cea mai dureroasă: Andreea avea dreptul la jumătate din bunurile dobândite în timpul căsătoriei. Șase ani nu sunt puțin. Avocatul — același al cărui număr mi-l dăduse nea Mircea drept cadou de nuntă — a privit actele, apoi m-a privit pe mine și a spus:
— Domnule Iliescu, o să vă spun ceva neplăcut, dar cinstit. Camionul cumpărat în timpul căsătoriei intră la bun comun. În acești ani ați achiziționat trei vehicule. Plus economii. Plus investițiile în apartament. Dacă ea găsește un avocat bun — și o să găsească — pierdeți încă niște sute de mii de lei. Pregătiți-vă pentru o perioadă grea. V-aș recomanda chiar, înainte să începeți procesul, să vă faceți un control la inimă și să luați ceva pentru calm.
Am depus cererea de divorț.
Andreea nu a plâns. Nu m-a implorat. Nu a făcut scene. A zâmbit cu același zâmbet cu care mă întâmpinase prima oară în salonul auto și a spus:
— Ei, Gheorghe, e vina ta. Eu ți-am dat șanse. Dar tu n-ai învățat niciodată să fii un soț normal. Nu te supăra, dar ești deja bătrânel, chiar dacă te străduiești să pari tânăr. Iartă-mă că ți-o spun direct, dar toată viața ai stat la volan. Ce soț să fii tu, sincer?
— Bătrânel, am repetat.
— Da. Iar eu sunt tânără. Vreau să trăiesc. Tu ai doar muncă, muncă, muncă. Totul pentru camioane, nimic pentru mine. Eu încă pot să mă mărit bine și să fac copii. Dar nu cu tine, normal. Cu tine nici nu aveam de gând.
— Ți-a lipsit vreodată ceva lângă mine?
— Of, începe. Acum se apucă de numărat. Moș zgârcit. De asta nu poți fi iubit, Gheorghe. Nu ești bărbat, ești ca șobolanul acela din basmul cu Degețica. Un contabil bătrân, plictisitor, cu păr alb și bătături — pe mâini și pe volanul tău. Scuze, dar așa e.
M-am ridicat în tăcere și am ieșit. De atunci nu am mai vorbit direct cu ea. Numai prin avocați.
Divorțul a durat patru luni. Ea și-a angajat o avocată aprigă, de la un birou numit „Dreptul Femeii”, specializat în „protejarea intereselor femeilor la divorț”. În practică, protecția aceea însemna simplu: să ia cât mai mult de la bărbat.
Și au luat. Instanța i-a acordat o compensație de o sută patruzeci de mii de lei, plus i-a lăsat Honda pe care i-o cumpărasem. Apartamentul a rămas al meu — era cumpărat înainte de căsătorie, slavă Domnului. Dar economiile pe care le adunasem în douăzeci de ani au primit o lovitură serioasă. A trebuit să scot bani din rulaj ca să nu vând tehnică și să nu pierd contracte.