În seara aceea, nea Mircea a venit fără să sune. A adus o sticlă de coniac și două pahare. Am stat în bucătărie și mult timp nu a spus nimic. Apoi a zis:
— Ghiță, nu-ți țin predici. Ești bărbat matur. Înțelegi singur. Dar ești viu, sănătos, ai mâini, ai picioare. Firma merge. Încă arăți binișor, chiar dacă fata aia te-a scuturat bine. Spune merci că ai scăpat.
— Cum să mai scap, Mircea? Aproape am șaizeci de ani, am zis. Aproape șaizeci și o iau de parcă de la început.
— Nu de la început. De la început era când aveai douăzeci și cinci și conduceai camionul altuia. Acum ai douăsprezece camioane, clienți, nume. Asta nu e zero. E minus, da. Dar minus nu înseamnă zero. Ieșim noi. Sunt aici.
Și chiar a fost acolo. Mi-a adus câteva contracte prin cunoscuți, m-a ajutat să refinanțez niște datorii când ratele au început să strângă. Nu m-a lăsat, nu s-a bucurat de necazul meu, nu mi-a spus niciodată: „Ți-am zis eu.”
După aceea, mult timp nu am putut să mă uit la femei. Începusem să cred că gata, poate Andreea avea dreptate, poate chiar ajunsesem la vârsta la care „nu-ți mai trebuie”. Dar nu. Din fericire, nea Mircea a așteptat momentul potrivit, m-a scos de câteva ori la o saună cu niște prietene ale unor cunoscuți, femei tinere și vesele. Și am înțeles că era prea devreme să mă trec la pierderi, băieți.
Pe Andreea am văzut-o la jumătate de an după divorț. Din întâmplare. În același salon „AutoMoldova” de pe Calea Chișinăului. Intrasem după niște piese. Ea se întorsese acolo.
Stătea în mijlocul sălii. Sigur, nu mai avea douăzeci și cinci de ani, dar arăta și mai provocator: tocuri, fustă conică, cămașa tot cu un nasture mai jos decât cerea codul vestimentar. Lângă ea era un bărbat de vreo șaizeci de ani: burtos, într-un palton scump, cu ceas Breitling la mână. Ea se apleca spre el, râdea, îi atingea umărul.
— Vă uitați la modelul 54? E o alegere excelentă. Probabil sunteți un om de afaceri serios…
Cuvânt cu cuvânt. Gest cu gest. Același program, pornit pe un „client” nou.
Bărbatul se topea. I se citea pe față. Aceeași expresie pe care o avusesem și eu cu șase ani în urmă: „Sunt irezistibil. O frumusețe tânără m-a ales. Ce noroc am.”
Am ieșit din salon, m-am urcat în mașină și am rămas o vreme nemișcat.
Apoi am pornit motorul și am plecat spre bază. Mă așteptau trei camioane la revizie și un contract nou cu un abator din Bacău. Viața nu se terminase. Doar devenise mai scumpă cu o lecție foarte, foarte costisitoare.
Bărbați, țineți minte: dacă voi aveți cincizeci de ani și ea are douăzeci și cinci, nu vă grăbiți să credeți că s-a îndrăgostit fără memorie exact de sufletul vostru. De multe ori, nu o interesează ce aveți în inimă, ci ce puteți oferi. Ochii verzi, nopțile frumoase, lacrimile și vorbele moi nu anulează bunul-simț. Gândiți cu capul. Cu cel de sus. Da, știu, mulți vor spune că am fost un bou cu acte. N-am să vă contrazic. Aveți dreptate. Dar poate povestea mea îl va opri pe altul înainte să semneze propria lui pagubă.