Epuizată. De ce? Din prima zi după nuntă nu a mai lucrat. Se trezea aproape de prânz, lua micul dejun, mergea la clubul de fitness „Hera” de pe bulevardul Ștefan cel Mare, apoi la mall, cafenea, manichiură. Se întorcea acasă pe seară, cu pungi în mâini. Gătea când avea chef. Făcea ordine dacă o lovea inspirația. În dormitor — aproape nimic. O dată pe lună, cum spusese, și atunci cu o față de parcă i se scotea o măsea fără anestezie.
Îi cumpăram flori în fiecare vineri. Trandafiri albi, fiindcă spunea că îi iubește. Știu sigur, pentru că mai târziu am găsit în aplicația băncii șaptesprezece plăți către „Florăria Iris SRL” în doar jumătate de an.
Iar de băut s-a reapucat. Nu imediat. La început a fost „un păhărel de vin la restaurant, e cultură, Gheorghe, nu înseamnă că beau, e pentru gust”. Apoi paharul a devenit o sticlă acasă. Sticla s-a făcut două. Veneam de la muncă la unsprezece noaptea și o găseam pe canapea, în halat, cu o sticlă goală de Chardonnay pe masă, telefonul în mână și ochii sticloși. Ce îi spuneam? Firește:
— Andreea, mi-ai promis.
Iar ea răspundea:
— Eu nu beau. E vin. Vinul nu e alcool, Gheorghe, e cultură. În Italia îl beau ca pe apă. Ai bea și tu dacă ai pricepe ceva.
După o vreme am început să dormim în camere separate. Să mă întind lângă ea și să mă trezesc în miros de alcool nu mai puteam.
Apoi a venit noaptea acelui transport.
M-au sunat la două dimineața: șoferului Sorin Preda i se stricase camionul pe E85, aproape de Podu Iloaiei, la vreo douăzeci de kilometri de Iași. Avea remorca frigorifică plină cu carne congelată și contractul ne ardea în ceafă. M-am îmbrăcat și am plecat.
Goneam prin orașul adormit, am luat-o spre șoseaua de centură, iar la un semafor am văzut o Honda albă. Numărul Andreei îl știam pe de rost. Două noaptea. Mașina era parcată lângă un bloc pe care nu-l cunoșteam, într-o curte în care nu mai fusesem niciodată.
Am trecut mai departe. Am hotărât să rezolv întâi camionul. Toată noaptea am stat cu Sorin pe marginea drumului, în frig, noroi și întuneric, schimbând cureaua alternatorului. Spre dimineață am reușit să ducem marfa până la depozit.
M-am întors acasă la șapte. Andreea dormea. Honda era la locul ei obișnuit din parcare, ca și cum nimic nu se întâmplase.
— Ai plecat undeva azi-noapte? am întrebat la micul dejun. Calm, de parcă vorbeam despre vreme.
— Nicăieri, a zis fără să-și ridice ochii din telefon. Am stat acasă toată seara. M-am uitat la serial și m-am culcat devreme.
Nu i-a tresărit niciun mușchi. Nicio geană. Așa mint oamenii care fac asta des: ușor, firesc, aproape automat.
N-am certat-o. Am început să verific.
Am intrat în aplicația bancară — nu pe contul meu principal, ci pe cardul comun pe care i-l făcusem „pentru casă”. În ultimele șase luni: paisprezece plăți la restaurante unde eu nu fusesem niciodată cu ea. Nouă plăți în baruri. Trei cumpărături la Douglas — parfumuri de șapte, opt sute de lei. Totalul se apropia de douăzeci de mii de lei. De pe cardul „pentru casă”.
M-am uitat și pe rețelele ei. Până atunci nu intrasem, nu simțisem nevoia. Avea opt sute doisprezece urmăritori. Dintre ei, bărbați — șapte sute treizeci. Derulam: Andrei, 28. Doru, 31. Bogdan, 27. Raul, 33. Și după ei o coadă nesfârșită de tineri zâmbitori, lucrați la sală, care îi lăsau like-uri cu pumnul.
Într-o noapte, când Andreea băuse iar prea mult și adormise pe canapea, telefonul ei a vibrat. Ecranul nu era blocat. Mesajul spunea: „Andreea, poți mâine? Hai la unu, ca de obicei. Te aștept.” Expeditorul era „Vlad”.
Nu am deschis conversația. M-am uitat doar la lista de chaturi.
Vlad. Costi. Doru inimioară. Andrei. Cătălin rest. Radu fostul.
Radu. Același bărbat de la salonul auto. Cel care cică era fostul. Cel de care „se despărțise cu o zi” înainte să mă cunoască. Ultimul mesaj către el era din ziua precedentă.
Am închis telefonul și l-am pus exact cum fusese, cu ecranul în jos.
Apoi m-am așezat în bucătărie și mi-am făcut ceai. Nu-mi tremurau mâinile. Nu tremura nimic. Înăuntru era un gol greu, de beton, ca o hală uriașă părăsită.
Dimineața l-am sunat pe nea Mircea.
— Ei, a spus el. Și atât. Doar „ei”. Ca un om care a așteptat șase ani telefonul acela și totuși nu și-ar fi dorit să-l primească niciodată.
— Ai avut dreptate, am zis.
— Ghiță, nu mă încălzește deloc că am avut dreptate. Hai să vorbim concret. Ți-am dat numărul avocatului. Ai păstrat cadoul de nuntă?
— L-am păstrat.
— Sună-l azi. Acum. Nu mâine, nu peste o săptămână. Cu cât amâni, cu atât te costă mai mult.
Dar n-am sunat.
Fiindcă Andreea, simțind că m-am schimbat, că mă uitam altfel și tăceam altfel, s-a transformat dintr-odată în femeia blândă de la început. Atentă. A gătit. A îmbrăcat rochia aceea. A venit lângă mine și m-a cuprins.
— Ghiță, de ce ești așa posomorât? Știi, m-am gândit. Căsnicia noastră a intrat clar într-o criză. Mă uit la tine și mă doare inima. Nu ai voie să te consumi, la vârsta ta, cu tensiunea ta. Te rog, nu te enerva, ascultă-mă. Hai să mergem la psiholog. La serviciu, prietena Raluca are o terapeută de cuplu extraordinară. Toată lumea spune că salvează căsnicii.