— Mircea? Alo?
— Sunt aici, a răspuns el înfundat. Ghiță, spune-mi că glumești.
— Nu glumesc. Am depus actele.
— Gheorghe. Omule drag. Ți-am spus. Ți-am spus pe românește. Umblă cu ea, dar nu te însura. Ea are douăzeci și cinci, tu ai cincizeci. Îi poți fi tată. Ce nuntă? Pornește-ți creierul cât nu e prea târziu.
— Mircea, a renunțat la băutură pentru mine. S-a schimbat. Tu n-o cunoști.
— A renunțat la băutură pentru tine, a repetat el rar. Ghiță, ești bou. Un bou nobil, frumos, dar tot bou. Nu s-a lăsat. Oamenii ăștia nu devin foști așa, din dragoste. Se ține o vreme. Poate s-a ambiționat, poate rabdă până la nuntă. După aceea se apucă iar, numai că atunci va fi nevasta ta cu acte, cu drepturi în casa ta și cu pretenții la jumătate din ce muncești zi de zi.
— Eu credeam că mă feliciti, iar tu începi iar. Pe bune, ești un moș cârcotaș.
— Cârcotaș? Îți vorbesc ca prieten, nu ca invidios. Ea nu are nevoie de tine ca bărbat, ci ca portofel. Un portofel cu picioare care se mai și străduiește în pat. Crezi că tu ești singurul frumos și reușit la cincizeci? În salonul ăla auto vede zilnic bărbați ca tine: cu mașini scumpe, cu bani, cu firme. Tu doar ai mușcat mai adânc decât ceilalți, iar ea a tras firul.
— Gata, Mircea. Mi-ai stricat tot cheful. Am hotărât. Actele sunt depuse.
A oftat greu, așa cum oftezi când înțelegi că e inutil să-i explici unui motor că nu trebuie să bată.
— Bine, Ghiță. Bine. Vin la nuntă. Dar cadoul va fi pentru tine, nu pentru ea. Îți dau numărul unui avocat bun. Pune-l bine și să nu-l pierzi.
M-am supărat atunci. Degeaba.
Am făcut nunta la „Hanul Domnesc”: invitați, muzică live, fotograf adus din București. Andreea, în rochie albă, arăta ca dintr-o revistă lucioasă. Bărbații de la mese se uitau la mine cu invidie — clară, aproape pipăibilă. Și îmi plăcea. Doamne, cât îmi plăcea.
După ce au plecat invitații, am dus-o pe Andreea la o pensiune elegantă de pe Valea Prahovei. Luasem cel mai bun chalet, cu șemineu, jacuzzi și ferestre mari spre pădure. Pentru o săptămână. Voiam să fie totul ca în filme.
Am urcat în cameră. Lumânări, șampanie — fără alcool, fiindcă ea nu mai bea. Am cuprins-o în brațe și am început să-i desfac rochia.
Atunci s-a dat înapoi.
— Gheorghe, stai. Trebuie să-ți spun ceva.
— Ce s-a întâmplat?
S-a așezat pe marginea patului. Picioarele lipite, mâinile pe genunchi, privirea în podea. Vocea îi era dreaptă, aproape oficială.
— De fapt, eu nu iubesc lucrurile astea atât de des. Și, sincer, pot trăi foarte bine și fără ele.
La început n-am înțeles. Am crezut că glumește. Că era un joc de nuntă, o fandoseală.
— În ce sens?
— În sensul cel mai simplu. Nu-mi face plăcere. Nu mi-a făcut niciodată. Am suportat pentru că știam că ție îți place. Dar acum suntem soț și soție și vreau să existe sinceritate între noi. Pentru mine e suficient o dată pe lună.
Stăteam în mijlocul chaletului, plătit cu bani grei pe noapte, cu cămașa descheiată, cu paharul de șampanie în mână, și mă uitam la femeia care opt luni se lipise de mine în fiecare zi — în fiecare zi! — iar acum, la câteva ore după semnătura de la starea civilă, îmi spunea calm că totul îi fusese neplăcut.
— Stai puțin, am zis. Adică opt luni te-ai prefăcut?
— Nu m-am prefăcut. M-am străduit. Pentru tine.
— Andreea, asta se numește minciună. Ai așteptat să fim cununați și mi-ai aruncat asta în prima noapte. De ce?
— Pentru că acum suntem familie, Gheorghe! Iar într-o familie trebuie să fim sinceri! Sau tu te-ai însurat cu mine doar ca să ai acces la un corp tânăr? Asta, să știi, e urât și jignitor. Înseamnă că pentru tine sunt doar o jucărie? Uf, Gheorghe, nu mă așteptam la așa ceva de la tine.
Asta era scamatoria. În urmă cu o clipă recunoscuse că opt luni m-a dus de nas, iar după jumătate de minut vinovat eram eu. Eu eram murdar, eu mă gândeam doar la un lucru, eu rănisem biata soție tânără.
Ce ar fi trebuit să fac? A doua dimineață să merg la avocat. Să anulez căsătoria. Sau măcar să cer divorțul cât încă nu se amestecase nimic și nu aveam ce împărți.
Dar ce am făcut? Am rămas. Pentru că, spun cinstit, îmi era rușine. Rușine de invitați, de fiul meu, de nea Mircea, care mă avertizase că sunt un bou cu coarne mari. Să divorțez la o zi după nuntă ar fi însemnat să recunosc că m-au făcut ca pe ultimul fraier. Iar Gheorghe Iliescu nu era fraier. Gheorghe Iliescu era antreprenor, avea douăsprezece camioane și o nevastă tânără la braț. Nu era fraier!
Ba erai, Gheorghe. Din plin.
Până la urmă am trăit împreună șase ani. Șase ani lungi.
Andreea s-a instalat în apartamentul meu cum se instalează cucul în cuibul altuia. Încet, moale, strat peste strat. Mai întâi renovarea: „Gheorghe, nu se poate locui cu tapetul ăsta de la începutul anilor 2000, e rușinos.” Apoi mașina: „Iubi, nu pot umbla cu autobuzul, ia-mi măcar ceva mic, o Honda, de exemplu.” Apoi cursurile: „Gheorghe, vreau să învăț machiaj profesional, e o investiție în viitorul meu.” Apoi călătoriile: „Hai în Italia, am nevoie să schimb aerul, sunt epuizată.”