— Te dărâmă toate, cât timp plătești nota la restaurant, a mormăit el. Eu nu-mi fac iluzii: ies, plătesc, mă simt bine, ele se simt bine. Toată lumea e mulțumită. Fă și tu la fel. Plimb-o, du-o undeva frumos, arată-i viață bună. Dar ține minte un lucru. A ridicat cleștele spre mine ca pe un deget de profesor. Distrează-te cât vrei. Dar să nu-ți treacă prin cap s-o iei de nevastă. Îi poți fi tată. Fetele astea stau lângă bărbați ca noi pentru bomboana frumoasă, Ghiță. Nu pentru iubirea vieții. Îmi iubesc eu prietenițele? Nu. Mă iubesc ele? Nici atât. Dar nimeni nu plânge. Așa că vezi-ți de plăcere și nu face prostii, oricât ți s-ar învârti capul.
— Hai, lasă, Mircea, ce nuntă? Nu sunt copil.
— Atunci e bine. Hai să bem pentru cei tineri și pentru cei care acceptă!
Am băut. Numai că el nu știa, și nici eu nu pricepeam încă, că eu eram deja pierdut.
Primul semn de alarmă a venit după o săptămână. Am trecut s-o iau pe Andreea după program. Îmi spusese că mașina ei era în service și m-a rugat s-o duc acasă. Așteptam lângă salon și o văd ieșind cu un bărbat. Avea vreo treizeci de ani, geacă sport, mers sigur. Îi spunea ceva, ea râdea, iar el i-a atins cotul. Ea s-a retras, dar nu imediat. Abia după o clipă, când mi-a văzut Land Cruiserul.
S-a urcat în mașină și m-a sărutat pe obraz.
— Cine era? am întrebat.
— Ah, Radu. Fostul. Ne-am despărțit chiar cu o zi înainte să te cunosc. El încă nu acceptă, dar i-am explicat. Acum te am doar pe tine. Între noi e ceva serios. Nu te stresa, iubire.
Cu o zi înainte. Sigur că da.
Un om cu mintea la el, în locul meu, s-ar fi întrebat: oare și Radu știe că s-au despărțit? Sau el trăiește în alt film? Eu nu m-am întrebat. Pentru că ea mi-a pus palma pe genunchi, m-a privit cu ochii aceia verzi și a șoptit:
— Hai la tine. Toată ziua mi-a fost dor de tăticul meu.
Și am plecat.
Bărbați, vă spun pe față: în pat, femeia asta era ca o calamitate naturală. Uragan de categorie mare. În cincizeci de ani văzusem destule, dar așa ceva nu întâlnisem. În fiecare zi. Ea începea. Ea propunea. Ea inventa lucruri cărora eu nici nu le știam numele. Mă simțeam nu ca la douăzeci de ani, ci mai bine, fiindcă la douăzeci de ani nu aveam bani, nu aveam siguranță, nu aveam nimic. Acum le aveam pe toate deodată. Și eu, bărbat în toată firea, am hotărât ca ultimul vițel că asta se întâmpla fiindcă eram eu irezistibil, matur, sigur pe mine și de succes.
Nu, Gheorghe. Se întâmpla fiindcă erai berbec.
Al doilea semn a venit după două luni.
Am sunat-o într-o vineri seară și nu mi-a răspuns. M-a sunat înapoi peste o oră. Vocea îi era lipicioasă, cuvintele i se lungeau ca mierea trasă cu lingura.
— Iubiii, bunăăă. De ce suni? Suntem aici cu fetele, sărbătorim ziua Ioaanei…
Era beată. Și nu puțin.
M-am dus. „Ziua Ioanei” o sărbătorea în doi: ea și o sticlă de Martini. Nicio Ioana nu era acolo. Andreea stătea pe podeaua holului din garsoniera ei, cu rimelul curs, ciorapii rupți în genunchi, chicotind prostește și încercând să se ridice.
— Vai, iubi, de ce ai veniiit? Ți-am zis că e bineee. Doar m-am relaxaaat puțin. M-au terminat la muncă.
— Puțin? Ai băut singură o sticlă. Te-ai văzut cum arăți?
— Și ceee? Nu am voie? Sunt femeie matură. Am douăzeci și cinci de ani, dacă vreau, beau. Nu-ți place, nu te uita. Ce faci acum, mă crești tu?
A doua dimineață, în fața mea stătea cu totul alt om. Palidă, tăcută, vinovată. Frământa marginea tricoului meu, cu ochii umezi.
— Gheorghe, trebuie să-ți mărturisesc ceva. Ce ai văzut aseară… nu a fost o întâmplare. Eu… eu beau. Serios. Și de mult. De la șaisprezece ani. Mi-e rușine, dar vreau să fiu sinceră cu tine.
— De la șaisprezece?
— Așa s-a întâmplat… Tata bea. Mama bea și ea. Am crescut cu asta în casă, apoi am alunecat și eu. Dar pot să mă las! Chiar pot! Pentru tine. Pentru noi. Vreau să fiu normală, pe cuvânt. Doar că am nevoie de un bărbat puternic lângă mine, care să mă ajute. Tu mă ajuți, nu? Mă sprijini?
Și a început să plângă. Plângea frumos. Fără isterie, fără urlete. Doar lacrimi pe obraji, bărbia tremurândă și privirea ridicată de jos, ca a unui pui de pisică aruncat în ploaie.
Ce ar fi trebuit să facă un bărbat cu judecată? Să-i chem un taxi, să-i spun: „Tratează-te, pune-te pe picioare, apoi mai vorbim.” Ce am făcut eu? Am luat-o în brațe, am strâns-o la piept și i-am spus:
— Sigur că te ajut. O să învingi obiceiul ăsta și o să fim împreună. Îți promit.
Și ea „s-a lăsat”. Așa, dintr-odată. Nici păhărel, nici cupă. O lună, a doua, a treia — trează, dulce, atentă. Am crezut-o. Eu, omul care de douăzeci de ani se învârtea prin transporturi și văzuse viața în toate formele ei, am crezut că o fată care bea de la șaisprezece ani va rupe definitiv cu alcoolul doar pentru că m-a întâlnit pe mine.
După opt luni de relație am cerut-o de soție.
Lui nea Mircea i-am spus abia după ce depuseserăm actele la starea civilă. L-am sunat ca un licean, cu o bucurie tâmpă în glas:
— Mircea, mă însor!
În telefon s-a lăsat liniștea. Lungă, grea. Pentru o clipă am crezut că s-a întrerupt legătura.