Acum am șaizeci de ani și încă îmi este rușine când mă gândesc la povestea asta. Au trecut zece ani de atunci, dar unele amintiri nu se așază niciodată cuminți în trecut. La cincizeci de ani, când ar fi trebuit să am mintea limpede și să nu mai confund zâmbetele cu adevărul, am reușit să-mi pierd capul după o femeie tânără și frumoasă și să mă port ca ultimul prost. Și nu m-a împins nimeni. Am mers singur, cu fruntea sus, spre necazul meu.
Până la cincizeci de ani ajunsesem un om așezat, cel puțin după măsura vieții noastre de aici. Împreună cu un asociat aveam o firmă de transport marfă, „DrumCarpați”: douăsprezece camioane, o bază în zona industrială CUG, la marginea Iașiului, clienți vechi, contracte stabile. Începusem de jos, ca șofer simplu. Dormeam prin cabină, mâncam pe la benzinării și strângeam bani pentru primul camion propriu cum strâng alții pentru un apartament. La cincizeci de ani aveam afacerea mea, nume bun, un apartament cu trei camere aproape de centru și un garaj în care stătea un Land Cruiser pe care mi-l cumpărasem fără să cer voie nimănui. Fiul meu, Alexandru, din prima căsătorie, era de mult bărbat în toată firea, locuia la Cluj și lucra ca inginer la o fabrică. Cu prima soție mă despărțisem liniștit, fără noroi și fără răzbunări. Pur și simplu deveniserăm străini, iar asta se întâmplă uneori.
Pentru vârsta mea nu arătam rău. Poate m-a ajutat firea, poate disciplina. Munca mea nu fusese niciodată o vacanță, dar mergeam la sală de trei ori pe săptămână, sâmbăta înotam la bazin, nu aveam burtă și încă mă țineau genunchii. Părul mi se încărunțise, dar era des, iar unele femei spuneau că tocmai asta îmi dădea farmec. Nu mint: femeile se uitau la mine. Și eu mă uitam la ele. Trăiam liber, mă vedeam cu cine voiam, mă despărțeam fără promisiuni mincinoase și fără să leg pe nimeni cu vorba. Viața curgea drept.
Apoi am luat-o pe un drum greșit.
Într-o zi de octombrie am mers la un salon auto de vehicule comerciale. Voiam să cumpăr un cap tractor nou, pentru că plănuiam să extind rutele. Stăteam în sala de așteptare, răsfoiam un catalog, când s-a apropiat de mine ea.
Andreea. Douăzeci și cinci de ani. Consultantă de vânzări. Tocuri înalte, fustă conică, cămașă descheiată cu un nasture mai mult decât ar fi cerut regulamentul salonului. Avea părul lung, șaten, din acela pe care mâna aproape că pornește singură să-l atingă. Ochii îi erau verzi, cu o lumină blândă și șireată, iar zâmbetul ei oprea exact acea parte din creierul unui bărbat care se ocupă cu prudența.
— Vă interesează modelul 54? m-a întrebat, aplecându-se peste catalog atât de aproape încât i-am simțit parfumul. Dulceag, cu vanilie, complet nepotrivit într-o încăpere plină de afișe cu camioane și motoare diesel. E o alegere foarte bună. Probabil sunteți un antreprenor serios, dacă vă uitați la așa ceva.
— Ce antreprenor serios? am râs eu. Am și eu câteva camioane pe drumurile țării. Muncă, asta e tot.
— Câteva? a făcut ea ochii mari, de parcă îi spusesem că am un port în Constanța. Câte?
— Douăsprezece.
— Douăsprezece? Vai de mine. Tata a avut toată viața doar o Dacie papuc și se lăuda cu ea de parcă era tir.
Am râs amândoi. Apoi am început să vorbim. Ea mi-a notat numărul, chipurile ca să mă țină la curent cu oferta pentru capul tractor. A doua zi m-a sunat. Numai că nu mai era deloc vorba despre camion.
Și trebuie să lămuresc de la început un lucru: nu eu am alergat după ea. Ea s-a apropiat de mine. Tânără, frumoasă, luminoasă, cu toată viața pe chip. Iar eu, un bărbat de cincizeci de ani care se credea trecut prin toate, am mușcat momeala ca un puști. Pentru că e plăcut, ce să mai. Ai cincizeci de ani, iar o frumusețe de douăzeci și cinci te privește ca și cum ești singurul bărbat de pe pământ. Până atunci mă întâlnisem mai ales cu femei de treizeci și cinci, patruzeci de ani, femei cu copii la facultate, cu rate, cu iluziile deja scuturate. Iar aici venea singură spre mine o fată tânără. Și începi să crezi că încă ești vultur.
Primul căruia i-am spus a fost nea Mircea. Prieten vechi, încă din vremea când amândoi țineam volanul cu mâinile crăpate de frig. Avea atunci cincizeci și șase de ani. Divorțase de două ori, nu mai voia să audă de însurătoare și umbla cu femei tinere fără să se mintă pe sine. Întotdeauna avea câte o „prieteniță”: ba o maseuză, ba o instructoare de fitness, ba o contabilă cu manichiură impecabilă.
Stăteam la casa lui de la marginea orașului: grătar, mici, ceafă, țuică și seară răcoroasă. Eu îi povesteam despre Andreea.
Nea Mircea m-a ascultat, a învârtit cu cleștele carnea de pe grătar și până la urmă i s-a întins pe față un zâmbet mulțumit.
— Ghiță, ești tare, măi băiatule. Douăzeci și cinci de ani! Armăsar bătrân, dar încă te caută iepele tinere. Îți dau binecuvântarea. Bucură-te cât vine singură spre tine. Nu mai suntem puștani, am muncit o viață, merităm și noi, nu?
— E foc, Mircea. Nici nu știi. Are ceva în ea… te dărâmă.