— Ioana…
— Tu vrei ca eu să nu mă bag în relația dintre tine și fratele tău, nu?
— În principiu, da, numai că…
— Atunci nici tu nu te bagi în treburile mele din bucătărie.
Mihai tăcu. Vocea ei avea ceva care descuraja orice încercare de negociere.
Vineri seara, Ioana se duse la piață și cumpără o cantitate impresionantă de cartofi. Luă trei feluri: unii potriviți pentru fiert, alții pentru prăjit, iar al treilea soi pentru copt.
În afară de cartofi, cumpără doar ceapă, mărar și smântână.
Nimic altceva.
Sâmbătă dimineața devreme era deja la casă.
Mihai ajunse ceva mai târziu și o găsi pe treptele verandei, curățând cartofi. Lângă ea se afla o găleată mare, plină.
— Asta e tot? întrebă el neîncrezător.
— Tot.
— Ioana, dar…
— Mihai.
El luă un al doilea cuțit, se așeză lângă ea și începu să curețe cartofi fără să mai scoată un cuvânt.
Au fiert cartofi noi și i-au amestecat cu mărar. Au făcut chiftele de cartofi pufoase, cu ceapă prăjită, rumene și atât de aromate încât probabil mirosul ajungea până în curțile vecinilor. Ioana a înfipt pe frigărui bucăți mari de cartof, presărate cu sare și rozmarin, ca să le coacă pe grătar.
Pe masă a așezat o carafă cu apă rece din fântână, a tăiat pâine, a pus tacâmurile și a potrivit lângă fiecare farfurie câte un șervețel.
Mihai o privea fără să știe dacă ar trebui să fie impresionat sau speriat.
— Măcar să mă duc după niște pui? încercă el.
— Nu.
— Atunci iau suc.
— Apa din fântână este foarte bună. Tu ai spus asta de nenumărate ori.
Mihai renunță pentru moment, dar după câteva minute nu se putu abține:
— Dacă Radu se supără?
Ioana îndreptă calm furculița de lângă o farfurie.
— Va fi alegerea lui.
Mihai privi din nou masa, apoi se uită la soție și, în cele din urmă, se retrase spre grătar.
Când Radu coborî din mașină, porni direct spre masă cu mersul lui hotărât. În spatele lui venea Sorin, prietenul pe care îl adusese de data aceasta, deja scoțând telefonul ca să fotografieze curtea. Cristina ținea aceeași pungă de hârtie în care se ghicea o sticlă — contribuția lor simbolică la ospăț.
Ajunși lângă masă, toți s-au oprit.
Pauza n-a durat decât cinci secunde.
Dar acele cinci secunde au părut neașteptat de lungi.
— Haideți, poftiți la cartofi, dragi musafiri, dacă nimeni n-a mai adus nimic! spuse Ioana cu căldură și puse câteva chiftele în farfuria Cristinei, ca și cum un asemenea prânz ar fi fost cel mai firesc lucru din lume.
Cristina își luă furculița fără să spună nimic.
Sorin, dintr-un motiv numai de el știut, făcu o fotografie mesei.
Radu se așeză și se uită spre Mihai. Fratele lui părea extrem de preocupat de ceea ce avea în propria farfurie.
— Cam modest, murmură Radu.
— Dar foarte bun, răspunse Cristina după prima îmbucătură.
Din vocea ei se simțea că nu o spunea doar ca să salveze situația.
— Cartofii de pe grătar mai au cam douăzeci de minute, anunță Ioana. Până atunci mâncați chiftelele. Nu-i nevoie să așteptați.
Au început să mănânce.
În primele minute, Radu avea expresia unui client căruia i se adusese la restaurant un fel complet diferit de cel comandat. Sprâncenele îi stăteau puțin ridicate, iar întreaga lui postură exprima nedumerire.
Dar când cartofii rumeniți au fost scoși de pe frigărui, fierbinți, cu aromă de fum și rozmarin, până și el păru să se mai înmoaie.
— Chiar sunt foarte buni, recunoscu Sorin.
— Cum i-ai făcut? întrebă Cristina cu interes.
— Puțin ulei de măsline, rozmarin, sare și jar bun, îi explică Ioana.
Încetul cu încetul, conversația se relaxă. Numai Radu rămânea mai tăcut decât de obicei. Când se uita la Ioana, când la Mihai, apoi iar la masă.
Începuse să înțeleagă.
O parte din el se împotrivea concluziei, însă mesajul era prea limpede ca să poată fi ignorat.
Când Cristina, Sorin și iubita lui plecară să se uite mai de aproape la meri, Radu rămase la masă împreună cu fratele lui.
— Ce-a fost asta? întrebă el încet.
— Un prânz, răspunse Mihai.
— Un prânz. Am înțeles.
Radu făcu o pauză.
— A fost ideea ei, nu?
— Am hotărât împreună.
— Mihai, îți dai seama cum arată? Mă inviți aici, eu vin și găsesc cartofi cu apă. Aș fi înțeles dacă mi-ai fi spus că facem o masă țărănească. Dar ăsta e un mesaj, nu?
Mihai îl privi liniștit.
— Radu, casa asta am cumpărat-o pe credit. Și nu e un credit mic. În fiecare lună avem o rată de plătit, iar banii noștri sunt calculați dinainte.
— Și ce? Doar nu v-am cerut să vă ruinați pentru mine.
— Te-ai gândit vreodată cine plătește de fiecare dată când venim aici cu o gașcă întreagă? Nu avem bani în plus ca să facem ospăț la fiecare sfârșit de săptămână. Dacă veniți în vizită, aduceți și voi de mâncare. E absolut normal. Așa fac cei mai mulți oameni.
Radu îl privi îndelung.
— Ea te-a întors împotriva mea.
— Nu m-a întors nimeni împotriva nimănui. Sunt suficient de matur ca să-mi dau seama singur de lucruri.
— Mihai…
— Radu, nouă chiar ne place să vă avem aici. Mai veniți. Dar nu mai veniți cu mâinile goale.
Fratele mai mare zâmbi strâmb. Luă carafa, își turnă apă și bău un pahar întreg.
După câteva clipe spuse: