— E bună apa.
— Este.
— Din fântână?
— Da. Din fântâna noastră.
În acel timp, Ioana stătea lângă un măr și o asculta pe Cristina vorbind despre florile pe care le creștea acasă. Nu putea auzi ce își spuneau cei doi frați, dar observă momentul în care Radu se ridică și îl bătu pe Mihai pe umăr.
De data aceasta, gestul lui nu mai avea nimic din superioritatea familiară cu care îl tratase adesea pe fratele mai mic.
Semăna mai mult cu respectul unui om care tocmai primise un răspuns neașteptat, dar cinstit.
Apoi Radu veni spre Ioana.
— Cartofii au fost excelenți, spuse el.
— Mulțumesc.
— Data viitoare aducem noi carnea. Dacă ne mai chemați, bineînțeles.
— Vă chemăm, răspunse Ioana.
Și atât.
Uneori, între adulți, discuțiile importante se termină tocmai așa: fără discursuri lungi, fără împăcări teatrale, fără promisiuni solemne. Când ceea ce trebuia spus a fost spus, iar celălalt a înțeles, cuvintele în plus nu mai folosesc nimănui.
Musafirii au plecat pe la șase seara.
La despărțire, Radu îi strânse mâna fratelui ceva mai puternic decât de obicei. Cristina o sărută pe Ioana pe ambii obraji și îi spuse că trebuie neapărat să-i dea rețeta chiftelelor de cartofi.
Când mașina dispăru după curbă, Mihai mai rămase o vreme cu privirea spre drum. Apoi se întoarse spre soția lui.
— Ai riscat mult.
— Cu ce?
— Putea să se supere. Putea să facă scandal.
Ioana adună farfuriile una peste alta.
— Dacă fratele tău ar fi fost genul de om care se supără când i se spune adevărul, atunci n-ar fi avut ce căuta aici.
— Și dacă tot nu înțelegea?
— Atunci îi spuneam direct. Dar știam că Radu poate înțelege.
Ridică tava și îl privi pe Mihai.
— Și tu poți.
Mihai îi luă tava din mâini.
— Spăl eu vasele.
— Excelent.
Au strâns împreună masa și, pentru prima dată după multă vreme, n-au simțit nevoia să comenteze nimic.
Mai târziu, Mihai aprinse un foc mic. Au rămas amândoi lângă flăcări până s-a întunecat, exact așa cum Ioana își imaginase încă din prima zi când văzuse proprietatea.
Merii foșneau în spatele lor. De undeva, dincolo de gardurile vecine, se auzea ciocănitul îndepărtat al unei ciocănitori.
În sfârșit, casa lor de vacanță devenise ceea ce trebuia să fie: un loc liniștit, cald, fără așteptările altora și fără agitația nesfârșită a unor ospețe pe care nimeni nu le ceruse cu adevărat.
Mihai aruncă o crenguță uscată în foc și urmări mult timp cum flacăra o cuprinde.
— Știi ceva? spuse el într-un târziu. Tot timpul mi-a fost teamă că Radu o să creadă că ni s-a urcat la cap. Că ne-am cumpărat o casă de vacanță și acum facem pe grozavii.
— Și facem?
— Nu.
Mihai zâmbi.
— Dar azi am înțeles de ce mă preocupa atât. Eu credeam că, dacă invităm pe cineva aici, suntem obligați să-l primim cu masa plină, cu de toate. Ca și cum simplul fapt că vine cineva ne obligă să organizăm un ospăț. Dar nu funcționează așa.
— Bineînțeles că nu.
— Tu de unde ai știut?
Ioana rămase câteva clipe pe gânduri.
— De la bunica mea. Ea spunea mereu că un musafir trebuie să aducă bucurie într-o casă, nu să devină o obligație. Dacă vrei să vii, vii. Dacă vrei masă mare, pui și tu umărul. Dacă vrei doar să stai de vorbă, te așezi și vorbim. Dar dacă unul gătește mereu, cumpără tot și plătește, iar celălalt doar vine și mănâncă, atunci nu mai vorbim despre ospitalitate.
Se uită spre foc.
— Atunci e doar o cantină gratuită.
Lemnele trosniră încet. Ioana își întinse picioarele spre căldura flăcărilor.
După un minut adăugă:
— Și chiar nu eram supărată pe Radu. Nici înainte. Doar voiam să înțeleagă.
— Acum a înțeles.
— Știu.
După o săptămână, Radu a fost cel care a sunat primul.
— Sâmbătă venim iar la voi, îl anunță el pe Mihai. Carnea e din partea noastră. Cristina pregătește și ea ceva.
— Ne-am înțeles, răspunse Mihai și se uită spre Ioana.
Ea aprobă din cap.
Apoi se întoarse la meri. Crengile trebuiau curățate de ceva vreme, iar acum, în sfârșit, aveau timp să se ocupe de ele.