Mihai fusese de acord.
În aceeași seară l-a sunat pe Radu.
Ioana află abia peste o săptămână, când Radu scrise în grupul familiei: „Am auzit că v-ați făcut proprietari de casă la țară. Felicitări! Venim curând în inspecție.”
Ea citise mesajul, lăsase telefonul pe masă și rămăsese mult timp privind pe fereastră.
— Până la urmă i-ai spus, zise ea când Mihai se întoarse din bucătărie.
— M-a întrebat direct, încercă el să se justifice. Ce era să fac? Să-mi mint fratele?
— Nu ți-am cerut să-l minți. Te-am rugat doar să taci puțin.
— Ioana, e familie.
Ea nu mai continuă discuția.
Prima vizită a lui Radu a fost în minivacanța de 1 Mai. Telefonase cu o zi înainte și anunțase simplu:
— Mihăiță, mâine venim și noi cu Cristina. Se anunță vreme bună. Facem un grătar!
Mihai îi transmisese vestea soției cu expresia cuiva care anunță apropierea unei furtuni.
— Bine, spusese Ioana liniștită.
Ea pregătise singură masa și marinase carnea. Radu adusese un bax de bere, din care tot el băuse cea mai mare parte. Cristina venise cu un tort, dar până la urmă aproape tot desertul fusese mâncat de ea și de soțul ei. Musafirii plecaseră abia pe la zece seara, sătui, veseli și foarte mulțumiți.
— A fost grozav! strigase Radu prin geamul deschis al mașinii.
Aproape de ora unsprezece, Ioana încă spăla un munte de farfurii. Ținea mâinile în apa caldă și asculta greierii de afară.
Se gândea.
Nu era furie. Furia ar fi fost prea simplă. Mai degrabă se simțea ca un contabil care observase din întâmplare că socotelile nu se potriveau și acum verifica iar și iar cifrele, sperând să descopere că greșise el.
Numai că cifrele continuau să confirme același lucru.
— Vrei să te ajut? întrebă Mihai.
— Du-te și odihnește-te.
În iunie, Radu a venit din nou. De data aceasta cu Cristina și cu încă un cuplu pe care Ioana îl văzuse doar la nunta lor. Musafirii aduseseră un pepene verde, pe care l-au tăiat ceremonios la desert, și o pungă mică de chipsuri. Ioana își petrecuse întreaga zi când în bucătărie, când lângă grătar.
Începuse să observe tot mai clar că Radu se purta pe proprietatea lor ca și cum ar fi fost unul dintre stăpâni. El le prezenta invitaților curtea, merii, fântâna și casa. Spunea fără ezitare „la noi aici”, „noi venim des”, „la casa noastră de la țară”. Mihai îl auzea, dar nu-l corecta. Cristina ceruse voie să rupă puțin mărar, iar după ce primise permisiunea umpluse aproape o pungă întreagă ca să ia acasă.
Spre seară, masa era acoperită de farfurii murdare și resturi. Din coșul de gunoi se auzea clinchetul borcanelor și dozelor pe care cineva le găsise prin cămară și le deschisese fără să întrebe.
Musafirii au plecat din nou foarte încântați.
La despărțire, Radu o îmbrățișase pe Ioana și spusese:
— Bravo, Ioana. Totul a fost extraordinar.
Ea îi răspunsese cu un zâmbet.
— De ce ești așa încordată? o întrebă Mihai după ce rămaseră singuri.
— Nu sunt încordată. Fac niște socoteli.
— Ce socoteli?
— Câți bani am cheltuit vara asta pentru oamenii care vin aici să se relaxeze. Și cât au adus ei, în schimb, pentru noi.
— Dar e Radu, zise Mihai, de parcă simpla rostire a numelui fratelui lui explica întreaga situație.
— Știu foarte bine cine este.
— E fratele meu.
Ioana îl privi fără urmă de iritare. Avea doar acea concentrare liniștită care, la ea, apărea de obicei înaintea unei hotărâri importante.
— Mihai, îți amintești că avem credit pentru casa asta?
— Sigur că da…
— Și că în fiecare lună avem o rată?
— Da, dar…
— Poate că ar trebui ca, la un moment dat, să afle și fratele tău lucrul ăsta.
Mihai nu răspunse.
Ioana știa foarte bine că el nu va purta de bunăvoie discuția cu Radu. Nu pentru că ar fi crezut că ea exagerează. Dimpotrivă, înțelegea perfect problema. Numai că între cei doi frați exista din copilărie o ordine nescrisă în care celui mai mare i se permisese mereu puțin mai mult.
Iar Radu era fratele mai mare.
El fusese primul care învățase să meargă pe bicicletă și tot el îl învățase apoi pe Mihai. Îl inițiase în jocurile de cărți și îl luase cu el la prima petrecere adevărată. Anii trecuseră, amândoi erau adulți, dar vechea distribuție a rolurilor rămăsese undeva în interiorul lor. În preajma lui Radu, Mihai continua să se simtă, fără să-și dea seama, puțin dator.
Ioana vedea toate acestea. Și înțelegea că putea aștepta la nesfârșit ca soțul ei să găsească momentul potrivit pentru discuție.
Mihai nu era nici slab, nici laș. Pur și simplu există lucruri despre care unii oameni nu învață să vorbească nici după ani întregi. Știu exact ce ar trebui să spună, repetă poate în gând frazele potrivite, dar de fiecare dată găsesc un motiv să amâne.
Așa că Ioana hotărî să rezolve singură problema.
La începutul lui iulie, planul ei era deja limpede.
— Mihai, spuse ea joi dimineață, la micul dejun, știind că Radu intenționa să vină iar în weekend cu niște prieteni, de masă mă ocup eu. Tu, te rog, nu interveni.
Mihai își ridică privirea din ceașcă.
— Cum adică să nu intervin?
— Exact așa cum am spus. Eu gătesc. Eu hotărăsc ce pun pe masă. Tu nu le spui nimic înainte și nu încerci să explici nimic.