După întâlnirea aceea, nu am mai putut să o privesc pe Ioana ca pe o persoană care trebuia testată. Senzația aceea s-a retras treptat, lăsând loc pentru ceva mai greu de definit: interes fără apărarea obișnuită, atenție fără calcul.
Am început să observ lucruri pe care înainte nu le luam în seamă. Felul în care asculta și nu întrerupea. Felul în care nu încerca să umple fiecare pauză cu vorbe. Felul în care nu cântărea fiecare frază după cât ar putea câștiga din ea.
Iar asta mă scotea din obișnuințele mele mai tare decât orice bănuială.
Într-o seară mi-am dat seama, deodată, că îi povestesc despre mine mai mult decât îmi propusesem. Despre afacere, despre oboseala constantă, despre golul interior care apare uneori chiar și atunci când, din afară, totul pare în regulă.
Ea asculta liniștită. Nu încerca să mă analizeze, nu oferea sfaturi rapide, nu trăgea concluzii în locul meu.
— Ai construit multe, a spus după o pauză scurtă. Dar parcă ai lăsat prea puțin pentru tine.
Gândul acesta nu-mi era străin. Totuși, pentru prima dată, nu suna ca un reproș, ci ca o observație calmă.
Încetul cu încetul, întâlnirile noastre au devenit tot mai dese. Fără pași bruști, fără promisiuni mari. Doar doi oameni care ajungeau din ce în ce mai des unul lângă celălalt, în același timp.
Și cu cât treceau zilele, cu atât înțelegeam mai clar că primul meu „test” nu-mi dăduse rezultatul pe care îl așteptasem.
Dimpotrivă, îmi sfărâmase chiar ideea cu care venisem la întâlnirea aceea.
Într-o zi m-am întors iar la gândul de la care pornise totul: oamenii vin adesea nu spre om, ci spre posibilitățile lui.
Numai că, lângă această convingere, apăruse acum o înțelegere mult mai incomodă: uneori neîncrederea nu spune mare lucru despre cei din jur, ci despre cel care nu mai știe să aibă încredere.
Să accept asta s-a dovedit mai greu decât orice deznodământ ar fi putut avea prima noastră întâlnire.
Au mai trecut câteva săptămâni și am observat un lucru straniu: așteptarea unei capcane nu dispăruse peste noapte, dar nu mai era lucrul principal. Înainte priveam oamenii aproape ca pe niște tranzacții, le calculam riscurile și posibilele avantaje. Acum mecanismul acesta dădea tot mai des rateuri, ca o unealtă care nu se mai potrivește lucrării.
Cu Ioana continuam să ne vedem fără etichete oficiale. Nu discutam statutul relației, nu ne făceam promisiuni zgomotoase, iar și în asta era o liniște cu care nu eram obișnuit. Ea nu grăbea nimic. Încercam și eu să nu grăbesc, deși înăuntru apărea uneori dorința de a accelera totul, de a fixa lucrurile, de a înțelege în sfârșit ce se petrece între noi.
Într-o seară i-am propus să luăm cina în oraș. Nu pentru o verificare, nu pentru un experiment, ci pur și simplu pentru că îmi dorisem să petrecem altfel seara.
Ioana a ales un fel de mâncare simplu. Nu cel mai scump, dar nici cel mai modest „ca să dea bine”. Doar ceea ce își dorea cu adevărat. Și în momentul acela m-am gândit din nou că tocmai naturalețea ei continua să mi se pară neobișnuită.
La început, conversația a fost ușoară. Muncă, întâmplări fără importanță, observații amuzante din viața de zi cu zi. Dar treptat s-a adâncit iar.
— Încă îi mai testezi pe oameni? a întrebat ea pe neașteptate, fără să-și ridice privirea din ceașcă.
În vocea ei nu era nicio acuzație.
Am tăcut o secundă.
— Nu ca înainte.
Ea a încuviințat ușor, de parcă atât era de ajuns.
— Și de ce făceai asta?
M-am uitat pe fereastră. Răspunsul era mai simplu și mai neplăcut decât aș fi vrut să recunosc.
— Ca să nu mă înșel din nou.
Ioana și-a înclinat puțin capul.
— Dar nu pe oameni îi testai. Testai dacă tu mai poți avea încredere în cineva.
Fraza aceea m-a atins mai tare decât mă așteptam.
Nu am înțeles imediat ce se putea răspunde.
În seara aceea, după cină, ne-am plimbat mult. Orașul era cald, liniștit, fără zgomote ascuțite și fără grabă. Cu fiecare stradă pe care o lăsam în urmă, simțeam mai limpede că vechea mea prudență își pierde treptat puterea.
Totuși, nu dispărea de tot.
Uneori mă surprindeam ascultând prea atent, căutând contradicții, măsurând reacții. Apoi mă înfuriam pe mine însumi pentru asta.
Ioana părea să observe totul, dar aproape niciodată nu spunea lucrurile direct. Doar o singură dată a rostit:
— Tu parcă aștepți mereu să fii dezamăgit. Chiar și când totul e bine.
Nu am contrazis-o.
Pentru că nu aveam ce să contrazic.
Între timp, afacerea mergea mai departe în ritmul obișnuit. Întâlniri, contracte, extindere, sarcini noi. Dar acum observam tot mai des cât de mecanic fac toate acestea. Ca și cum o parte din mine lucra, iar cealaltă trăia separat și nu mai participa.
Iar oboseala a început să fie altfel: nu în trup, ci pe dinăuntru.
Într-o seară am rămas la birou aproape până noaptea. Toți plecaseră de mult, iar liniștea încăperii părea prea densă. Stăteam la masă și mă uitam în documente fără să mai pricep ce scrie acolo.
Și, dintr-odată, am înțeles că nu mă gândeam deloc la vreo afacere, la bani sau la planuri. Mă gândeam la motivul pentru care îmi era atât de liniște lângă omul pe care, la început, voiam să-l pun la încercare.