Nu aveam un răspuns.
După câteva zile, Ioana mi-a propus să ieșim din oraș. Pur și simplu să ne desprindem de locurile obișnuite, fără plan, fără scop, fără traseu.
Ne-am așezat pe malul unui mic luciu de apă. Apa aproape nu se mișca și oglindea cerul atât de drept, de parcă nu exista în ea nicio deformare.
— Ai devenit mai liniștit, a spus ea.
Am zâmbit scurt.
— Sau doar am încetat să mai încerc să controlez totul.
— Și nu e același lucru?
M-am gândit.
— Înainte credeam că da.
Ea s-a uitat spre apă și a adăugat încet:
— Uneori controlul e doar frica învățată să se ascundă bine.
Cuvintele ei nu au sunat ca o sentință. Mai degrabă ca un gând calm, pe care îl lăsa lângă mine fără să mă împingă în el.
Nu am răspuns imediat.
Și tocmai în clipa aceea am simțit pentru prima dată că lângă mine se află un om care nu încearcă să mă schimbe, nu mă judecă, nu mă folosește și nu așteaptă de la mine un rezultat anume.
Era doar acolo.
Iar asta s-a dovedit mai greu decât orice test.
Mai târziu, când ne întorceam acasă, am înțeles brusc că nu mai pot spune exact în ce moment începuse totul să se schimbe.
Nu fusese o ruptură violentă, nu existase un eveniment pe care să-l pot numi punctul principal de cotitură.
Fusese doar o deplasare lentă în mine, ca și cum vechiul punct de sprijin se mutase, fără zgomot, în alt loc.
Nu-mi mai aminteam prima noastră întâlnire ca pe un experiment. Ea nu mai era o verificare, ci începutul a ceva pentru care atunci încă nu știam să găsesc un nume.
Și cel mai ciudat era că nu mai simțeam nevoia să caut dovezi pentru vechile mele teorii despre oameni.
Pentru prima dată apăruse în mine un alt gând: poate că problema nu fusese niciodată în ei.