Pentru o clipă m-am pierdut.
— Da… e frumoasă.
Ne-am așezat pe o bancă. Ioana ținea paharul de cafea cu amândouă mâinile, de parcă nu se încălzea doar de la băutura fierbinte. Nu era iritată, nu compara, nu lăsa să se simtă vreun reproș ascuns și nu punea presiune.
Eu încă așteptam să se întâmple ceva care să rupă liniștea aceea ciudată.
Dar minutele treceau, iar nimic nu se schimba.
Ioana mi-a povestit că, după unele ture, rămânea cu o oboseală pe care nu o putea explica doar prin efort fizic. O ascultam și am observat, pe neașteptate, că și eu vorbeam mai sincer decât obișnuiam.
Am amintit în treacăt afacerea mea, fără să intru în detalii. Ea nu s-a luminat la față așa cum eram obișnuit să văd la altele.
— Important e să-ți fie ție bine cu asta, a spus simplu.
Nu știu de ce, dar tocmai fraza aceea m-a atins mai puternic decât mă așteptasem.
Când s-a întunecat de-a binelea, am pornit încet spre ieșirea din parc. Vorbeam în continuare, dar conversația devenise mai joasă, mai calmă.
Încă încercam să prind clipa aceea care ar fi trebuit să-mi confirme că „testul” meu fusese necesar. Numai că acea clipă nu apărea.
Abia înainte să plece, Ioana s-a oprit și m-a privit drept.
— Astăzi ai fost puțin ciudat, a spus ea, zâmbind blând.
— În ce sens?
— Pari închis, dar în același timp adevărat.
S-a întors și a plecat fără să mai aștepte răspunsul meu.
Iar eu am rămas lângă poarta parcului cu senzația că totul ar fi trebuit să se desfășoare cu totul altfel.
Multă vreme nu m-am putut mișca de acolo, ca și cum aș fi așteptat ca Ioana să se întoarcă sau măcar să privească peste umăr. Dar ea s-a pierdut liniștită în mulțimea de seară, de parcă între noi nu se întâmplase nimic ieșit din comun. Și tocmai această liniște m-a dezechilibrat mai tare decât ar fi făcut-o orice refuz.
Am condus spre casă în tăcere deplină. Muzica pe care o porneam de obicei automat mi se părea inutilă, chiar supărătoare. Drumul cunoscut arăta, dintr-odată, altfel: nu ca un traseu obișnuit, ci ca o fâșie lungă de gânduri de care nu puteam scăpa.
Pentru prima dată după mult timp, aproape că nu m-am gândit la muncă. În mod normal, afacerea îmi ocupa tot spațiul din minte: telefoane, contracte, planuri noi, extindere. Acum însă toate acestea se dăduseră la o parte, făcând loc unei întâlniri care trebuia să fie o verificare simplă și devenise ceva pe care nu reușeam să-l înțeleg.
În noaptea aceea aproape că nu am închis ochii.
Îmi reveneau în minte cuvintele ei, gesturile, vocea, privirea. Nu era nimic fals în ea, nu exista dorința aceea de a plăcea cu orice preț, nu se simțea niciun calcul. Și, tocmai de aceea, ceva în mine se încorda. Așteptasem un rezultat cunoscut, comod, ușor de pus într-o categorie. Voiam să primesc confirmarea teoriei mele. În schimb, primisem ceva ce nu încăpea în ea.
Dimineața m-am surprins luând telefonul ca să-i scriu. Apoi l-am pus imediat la loc. După câteva minute l-am luat din nou. Și iar l-am lăsat deoparte.
Chiar și mie mi se părea ridicol.
Până la prânz, totuși, i-am trimis un mesaj scurt:
„Ai ajuns bine acasă?”
Răspunsul nu a venit imediat.
„Da. Mulțumesc pentru seară.”
Fără emoții în plus. Fără întrebări. Fără încercarea de a forța cu orice preț continuarea discuției.
Am privit ecranul mai mult decât ar fi fost nevoie.
Înainte, totul mi se părea simplu: ori interes, ori avantaj; ori sinceritate, ori joc. Acum schema aceea nu mai funcționa la fel de sigur.
După câteva zile, i-am propus totuși Ioanei să ne vedem din nou.
De data aceasta fără legendă și fără mască. I-am scris simplu:
„Dacă nu ai nimic împotrivă, ne-am putea vedea încă o dată.”
Răspunsul ei a fost din nou calm:
„Bine. Doar fără grabă.”
Ne-am întâlnit lângă un lac mic, la marginea orașului. Am venit cu mașina, dar nu am făcut nimic ca să atrag atenția asupra ei. Ioana a venit pe jos, la fel de simplă și de firească precum fusese prima dată, fără vreo dorință de a impresiona.
Stăteam pe o bancă de lemn și priveam apa. La început, discuția a mers greu. Între noi părea să fi rămas ceva nespus, dar acel ceva nu cerea explicații imediate.
Eu am fost cel care s-a întors la subiect.
— Atunci ai spus că sunt ciudat.
Ea a zâmbit ușor.
— Am spus.
— De ce?
Ioana a tăcut o vreme, privind luciul neted al apei.
— Pentru că pari mereu gata să aștepți ca oamenii să arate ceva urât din ei.
Cuvintele au nimerit prea exact.
Nu am găsit imediat un răspuns.
Ea nu m-a împins de la spate, nu a încercat să dezvolte tema, nu mi-a cerut confesiuni. Doar a lăsat lângă mine un spațiu pentru tăcere.
Și pentru prima dată după multă vreme am înțeles că tăcerea lângă un alt om poate să nu fie apăsătoare, ci liniștită.
— Probabil așa se întâmplă, am spus în cele din urmă. Când te înșeli prea des.
A încuviințat din cap ca și cum înțelegea, dar fără să se pregătească nici să mă contrazică, nici să mă scuze.
— Poate atunci ar merita să nu mai aștepți dinainte ce e mai rău?
Întrebarea a fost rostită foarte simplu. Fără lecții, fără presiune. Dar a rămas în mine mult mai mult decât conversația în sine.