Elena mi-a povestit că, după anumite ture, nu se simțea atât de epuizată fizic, cât secătuită sufletește. Am ascultat-o și mi-am dat seama că, fără să vreau, vorbeam cu ea mult mai deschis decât o făceam de obicei.
Am pomenit în treacăt despre afacerea mea, fără să intru în detalii. Ea nu s-a însuflețit așa cum observasem la alte femei.
— Important este să-ți placă ție ceea ce faci, a spus simplu.
Cuvintele ei m-au atins mai puternic decât mă așteptam.
Când s-a întunecat de tot, am pornit încet spre ieșirea din parc. Discuția continua, dar devenise mai joasă și mai calmă.
Încă așteptam clipa care să-mi confirme că testul meu funcționase. Numai că acea clipă nu a venit.
Înainte să plece, Elena s-a oprit și s-a uitat la mine.
— Ești puțin ciudat în seara asta, a spus ea zâmbind ușor.
— În ce sens?
— Pari închis, dar, în același timp, pari adevărat.
Apoi s-a întors și a plecat fără să-mi aștepte răspunsul.
Am rămas lângă ieșirea din parc cu sentimentul că totul trebuia să se termine cu totul altfel.
Am mai stat mult pe loc, de parcă aș fi sperat ca Elena să se întoarcă sau măcar să privească în urmă. Ea s-a pierdut liniștit în mulțimea serii, ca și cum între noi nu se întâmplase nimic deosebit. Tocmai acea liniște m-a tulburat mai tare decât orice refuz.
Am condus spre casă fără să spun nimic. Muzica pe care o porneam de obicei automat mi s-a părut inutilă și chiar iritantă. Drumul cunoscut s-a transformat, dintr-odată, într-un traseu lung prin propriile gânduri, de care nu reușeam să mă desprind.
Pentru prima dată după multă vreme, aproape că nu m-am gândit la muncă. În mod normal, afacerea îmi ocupa mintea în întregime: telefoane, contracte, planuri, extindere. Acum însă toate acestea trecuseră în plan secund, lăsând loc unei singure întâlniri. Ar fi trebuit să fie doar o verificare, dar se transformase în ceva ce nu înțelegeam.
În noaptea aceea am dormit foarte puțin.
Îi auzeam din nou vocea în minte, îi vedeam privirea, gesturile și îmi aminteam fiecare cuvânt. Nu fusese falsitate, nu încercase să-mi placă cu orice preț și nu calculase nimic. Iar tocmai lucrul acesta mă făcea să mă simt neliniștit. Mă așteptasem la un rezultat previzibil. Voiam să-mi demonstrez teoria, dar mă lovisem de ceva care nu se potrivea deloc în ea.
Dimineața am luat telefonul de câteva ori ca să-i scriu Elenei, apoi l-am lăsat jos. După câteva minute întindeam din nou mâna spre ecran și iar renunțam.
Până și mie mi se părea ridicol.
Abia la prânz i-am trimis un mesaj scurt:
„Ai ajuns bine?”
Răspunsul nu a venit imediat.
„Da. Mulțumesc pentru seară.”
Nu era nicio emoție deosebită, nicio întrebare și nici încercarea evidentă de a prelungi conversația.
Am privit mult timp ecranul.
Zilele următoare au trecut într-un ritm ciudat. Munceam, mă întâlneam cu clienții, semnam acte și mă ocupam de problemele obișnuite, însă gândurile îmi reveneau necontenit la plimbarea aceea. În felul în care obișnuiam să-i judec pe oameni apăruse o fisură.
Înainte mi se părea că totul e ușor de înțeles: interes sau avantaj, sinceritate sau joc. Acum schema aceasta nu mai părea atât de sigură.
După câteva zile, i-am propus Elenei să ne vedem din nou.
De data aceasta nu am mai inventat nimic și nu am mai purtat nicio mască. I-am scris direct:
„Dacă nu te deranjează, aș vrea să ne mai întâlnim.”
Răspunsul ei a fost la fel de calm:
„Sigur. Doar să nu ne grăbim.”
Am stabilit să ne vedem lângă un lac mic, la marginea orașului. Am venit cu mașina, dar nu am făcut din asta un subiect. Elena a ajuns pe jos, la fel de simplă și firească precum fusese la prima întâlnire. Nu încerca să lase nicio impresie anume.
Ne-am așezat pe o bancă de lemn și am privit apa. La început conversația nu s-a legat prea bine. Între noi plutea ceva nespus, însă niciunul nu părea să simtă nevoia de a-l lămuri imediat.
Eu am adus vorba despre prima noastră întâlnire.
— Atunci mi-ai spus că sunt ciudat.
Elena a zâmbit puțin.
— Așa este.
— De ce ai avut impresia asta?
A tăcut câteva secunde, fără să-și desprindă privirea de suprafața netedă a lacului.
— Pentru că pari să aștepți mereu ca oamenii să-ți arate partea lor rea.
Vorbele ei au nimerit exact unde trebuia.
Nu am găsit imediat un răspuns.
Elena nu a insistat, nu a încercat să mă facă să mă confesez și nici nu a transformat observația într-o discuție apăsătoare. A lăsat pur și simplu tăcerea între noi.
Atunci am înțeles, pentru prima dată după multă vreme, că tăcerea alături de cineva nu trebuie să fie neapărat stânjenitoare. Poate fi liniștitoare.
— Probabil că așa se întâmplă când te înșeli prea des în privința oamenilor, am spus în cele din urmă.
Ea a dat din cap, de parcă mă înțelegea, dar fără să vrea nici să mă contrazică, nici să mă scuze.
— Poate că atunci nu ar trebui să aștepți răul încă dinainte?
Întrebarea nu a sunat ca o lecție și nici ca o presiune. Cu toate acestea, am continuat să mă gândesc la ea mult timp după ce ne-am despărțit.