Din ziua aceea, n-am mai putut să o privesc pe Elena ca pe cineva care trebuia testat. Dorința de a o verifica s-a retras încet, iar în locul ei a apărut un interes mai complicat, lipsit de apărare și de calcule.
Am început să observ lucruri pe care înainte le ignoram. Elena știa să asculte fără să întrerupă. Nu încerca să umple fiecare pauză cu vorbe și nu analiza fiecare frază a mea prin prisma unui posibil câștig.
Iar tocmai asta îmi tulbura echilibrul mai mult decât orice bănuială.
Într-o seară m-am trezit povestindu-i despre mine mult mai mult decât intenționasem. I-am vorbit despre muncă, despre oboseala permanentă și despre golul care apare uneori chiar și atunci când, privit din afară, ai tot ce ți-ai putea dori.
Elena m-a ascultat în tăcere. Nu a încercat să mă analizeze, să-mi ofere sfaturi sau să tragă concluzii pripite.
— Ai realizat multe, a spus după o scurtă pauză. Dar se pare că pentru tine însuți ai lăsat foarte puțin loc.
Gândul acesta nu-mi era străin. Numai că, pentru prima dată, nu l-am auzit ca pe un reproș, ci ca pe o observație calmă.
Am început să ne vedem tot mai des. Fără gesturi bruște și fără promisiuni mărețe. Eram doar doi oameni care își petreceau tot mai mult timp împreună.
Pe măsură ce săptămânile treceau, înțelegeam tot mai limpede că primul meu test nu dusese la rezultatul pe care îl așteptam.
Dimpotrivă, spulberase ideea cu care venisem la acea întâlnire.
M-am întors la vechea mea convingere: oamenii sunt adesea atrași nu de persoana din fața lor, ci de posibilitățile pe care aceasta le poate oferi.
Alături de ea apăruse însă o altă idee, mult mai greu de acceptat: poate că neîncrederea mea vorbea mai mult despre mine decât despre cei din jur.
Să recunosc asta era mai greu decât să accept orice rezultat al primei întâlniri.
Au mai trecut câteva săptămâni. Am observat că obiceiul de a aștepta o capcană nu dispăruse ca prin minune, dar nu mai ocupa tot spațiul din mintea mea. Înainte, priveam oamenii aproape ca pe niște tranzacții: calculam riscurile și câștigul posibil. Acum mecanismul acesta dădea tot mai des greș, asemenea unei unelte vechi care nu mai este potrivită pentru lucrul pe care vrei să-l faci.
Eu și Elena continuam să ne întâlnim, fără să punem o etichetă oficială relației noastre. Nu discutam despre viitor și nu ne făceam promisiuni. Pentru mine, lentoarea aceasta era ceva nou. Elena nu forța lucrurile, iar eu încercam să nu le grăbesc, deși uneori simțeam nevoia să aflu cât mai repede ce se întâmpla între noi.
Într-o seară am invitat-o să luăm cina în oraș. Nu pentru un alt test și nici ca parte a vreunui experiment. Pur și simplu voiam să petrec timpul cu ea.
Ne-am așezat într-o cafenea mică, luminată blând. Nu era nimic ostentativ, iar nimeni nu părea preocupat de mesele vecine. M-am surprins gândindu-mă că, pentru prima dată după multă vreme, nu evaluam decorul, servirea sau prețurile din meniu.
Elena și-a comandat un fel de mâncare simplu. Nu pe cel mai scump și nici pe cel mai ieftin ca să dea impresia de modestie, ci exact ceea ce îi făcea poftă. Naturalețea ei continua să mă surprindă.
La început am vorbit despre lucruri cotidiene: serviciu, întâmplări amuzante și nimicuri care ne făceau să râdem. Treptat, discuția a devenit din nou serioasă.
— Încă îi mai testezi pe oameni? m-a întrebat Elena pe neașteptate, fără să-și ridice ochii din ceașcă.
Nu era nici urmă de reproș în vocea ei.
Am ezitat înainte să răspund.
— Nu ca înainte.
A dat ușor din cap, ca și cum răspunsul îi era suficient.
— Și de ce făceai asta, de fapt?
Am privit pe fereastră. Răspunsul sincer era mai simplu și mai neplăcut decât mi-aș fi dorit.
— Nu voiam să mă înșel din nou.
Elena și-a înclinat puțin capul.
— Dar nu îi testai pe ei. Încercai să afli dacă tu mai ești capabil să ai încredere în cineva.
Fraza aceasta m-a atins mai puternic decât crezusem.
Nu am știut imediat ce să spun.
După cină am mers mult pe jos. Seara era caldă și liniștită, fără agitație și fără zgomote puternice. Cu cât înaintam, cu atât simțeam mai clar cum vechea mea vigilență începea să-și piardă puterea.
Dar nu dispăruse cu totul.
Uneori mă surprindeam ascultând cu atenție fiecare cuvânt al Elenei, căutând contradicții și încercând să-i interpretez reacțiile. Apoi mă supăram pe mine însumi.
Elena părea să observe totul, însă aproape niciodată nu comenta direct. Doar într-o zi mi-a spus:
— Aștepți mereu ca cineva să te dezamăgească. Chiar și atunci când lucrurile merg bine.
Nu am contrazis-o.
Nu aveam ce să-i răspund.
Între timp, afacerea își urma cursul. Întâlniri, contracte, extindere, probleme noi — totul rămânea la locul lui. Totuși, observam din ce în ce mai des cât de mecanic îmi îndeplineam sarcinile. Parcă o parte din mine se ocupa de lucru, iar cealaltă trăia separat.
Acea detașare a început să mă obosească într-un fel nou, nu fizic, ci lăuntric.
Într-o seară am rămas la birou aproape până la miezul nopții. Angajații plecaseră de mult, iar liniștea din încăpere devenise aproape palpabilă. Stăteam la masă, priveam documentele și nu reușeam să mă concentrez asupra lor.