La treizeci de ani, din afară, păream un om care reușise în viață. Aveam mai multe service-uri auto, o casă mare în afara orașului, un SUV bun și un venit suficient de mare încât să nu mă gândesc la fiecare bancnotă cheltuită. Pentru cei care mă cunoșteau, viața mea părea aproape perfectă. Doar că, în interior, mai ales când venea vorba despre relații, simțeam un gol pe care nu știam cum să-l umplu.
Totul se repeta. De îndată ce o femeie afla că nu eram un bărbat obișnuit, ci unul cu bani, comportamentul ei se schimba. Vorbea mai atent, zâmbea într-un fel calculat, iar printre cuvinte apăreau aluzii transparente. Nu mă mai vedea pe mine, cu temerile, pasiunile, obiceiurile și slăbiciunile mele. În fața ei nu mai era Mihai, ci o oportunitate convenabilă.
Cu timpul, situația nu doar că m-a obosit, ci a început să mă și irite. Voiam să aflu dacă mai exista sinceritate între oameni sau dacă, în zilele noastre, totul se reducea la interes și socoteli.
În perioada aceea am cunoscut-o pe Elena pe internet. Profilul ei mi-a atras atenția imediat. Nu avea fotografii cu lux afișat, nici descrieri pompoase. Erau imagini obișnuite, câteva rânduri scurte și formulări ușor stângace. Lucra ca asistentă medicală și scria într-un fel care îmi dădea impresia că nu încerca să pară altcineva.
Am vorbit aproape o săptămână. Discuțiile curgeau liniștit. Nu mă grăbea, nu mă întreba despre bani și nu încerca să afle ce poziție aveam în societate. Când am ajuns să discutăm despre o întâlnire, mi-a venit ideea unui mic experiment.
I-am propus să ne plimbăm prin parc. Fără mașină, fără restaurant scump și fără decorul elegant pe care îl pregăteam de obicei pentru prima întâlnire.
„Mașina este la reparat, iar perioada asta nu stau prea bine cu banii. Și salariul întârzie”, i-am scris, apoi am așteptat răspunsul.
De cele mai multe ori, după o asemenea frază, femeile își pierdeau repede interesul. Elena însă a răspuns altfel:
„Nu-i nimic. O plimbare este chiar mai plăcută.”
Am hotărât să duc verificarea până la capăt.
Din dulap am scos o geacă veche, pe care nu o mai purtasem de pe vremea facultății. Am ales o pereche simplă de blugi și niște teniși uzați. Ceasul scump a rămas acasă, iar la mână mi-am pus o brățară ieftină. În buzunar am strecurat doar câțiva bani, suficienți cât să nu par complet lefter.
În ziua stabilită am ajuns în parc mai devreme. M-am așezat pe o bancă și, spre propria mea surprindere, am început să fiu neliniștit. Nu mai avusesem de mult asemenea emoții înaintea unei întâlniri.
Elena a venit exact la ora stabilită. Nu purta un machiaj strident și nu făcea niciun efort să impresioneze prin înfățișare. Avea un palton simplu, o privire deschisă și un zâmbet discret.
— Bună! Tu ești Mihai? m-a întrebat.
— Da. Îmi pare rău că totul este atât de modest. Trec printr-o perioadă mai complicată.
M-am pregătit pentru reacția pe care o cunoșteam deja: stânjeneală, dezamăgire sau răceală. Elena doar a ridicat ușor din umeri.
— Nu-i nicio problemă. Important este că ne-am întâlnit. Mergem?
Am pornit pe alee. Conversația s-a legat fără efort, de parcă ne cunoșteam de mai mult timp. Nu exista nici solemnitate prefăcută, nici dorința de a face impresie. Am vorbit despre copilărie, despre cărți, despre întâmplări mărunte și despre motivul pentru care uneori ploaia liniștește mai bine decât muzica.
Nu m-a întrebat cu ce mă ocup, cât câștig sau cât de „promițător” eram. O interesa altceva: ce gândeam, cum reacționam, ce ton aveam și încotro priveam atunci când vorbeam.
Cu fiecare pas îmi era tot mai greu să susțin imaginea inventată. Încet, fără să-mi dau seama, începeam să fiu eu însumi.
La un moment dat am uitat chiar și de ce pusesem la cale întregul spectacol.
Timpul a trecut pe nesimțite. Spre seară s-a răcit și amândoi am început să simțim foamea. În apropiere era un chioșc mic, unde se vindeau cafea și mâncare de stradă.
— Mâncăm ceva? Dar fără restaurant. Sincer, acum nu mi-aș permite așa ceva, i-am spus.
Am scos banii cu o stângăcie intenționată, ca și cum aș fi numărat ultimele bancnote și monede.
— Două cafele și o shaorma. O împărțim, i-am spus vânzătorului.
Cu coada ochiului o urmăream pe Elena, așteptând să văd măcar o urmă de nemulțumire. Îmi imaginam deja variantele cunoscute: avea să se răcească, să fie dezamăgită sau să inventeze un motiv ca să plece.
Ea însă stătea liniștită lângă mine și privea trecătorii.
— Ce seară frumoasă este astăzi, nu crezi? a spus încet.
Pentru câteva clipe nu am știut ce să răspund.
— Da… este frumoasă.
Ne-am așezat pe o bancă. Elena ținea paharul de carton cu ambele mâini, de parcă nu doar cafeaua o încălzea. Nu avea nici iritare în privire, nici reproșuri și nici nu compara întâlnirea noastră cu ceva mai sofisticat.
Eu încă așteptam să se întâmple ceva care să tulbure liniștea aceea neobișnuită.
Minutele treceau, dar nimic nu se schimba.
Elena mi-a povestit că, după anumite ture, oboseala nu era atât fizică, pe cât era sufletească. O ascultam și, dintr-odată, mi-am dat seama că îi vorbeam mult mai sincer decât le vorbisem altora în ultima vreme.