— Ioana, când a stat mama ultima dată singură cu Tudor? Măcar o oră?
— Nu o lua la întrebări aici! a țipat mama.
— Nu te-am întrebat pe tine. Ioana?
Soția mea nu și-a deschis ochii.
— De vreo trei ori. Poate patru. Și niciodată mai mult de puțin.
— Într-un an întreg?
A dat din cap.
— Cine gătea?
Tăcere.
— Cine făcea curățenie?
Ioana a clătinat din cap.
— Mama cumpăra măcar alimentele?
— Uneori.
— Și restul?
— Eu.
— Cu ce bani, Ioana?
— Cu indemnizația de creștere a copilului. Și cu ce reușisem să pun deoparte cât timp lucram.
M-am întors spre mama.
— Douăzeci și cinci de mii în fiecare lună, mamă.
Ea și-a strâns buzele.
— Nu discuta banii în fața străinilor.
— Unde s-au dus?
— În casă!
— Concret, pe ce?
— Pe tot ce trebuia!
— Pe ce anume?
Nu a mai apucat să răspundă. Din spatele colțului a apărut o ambulanță albă cu o dungă roșie.
Paramedica, o femeie scundă cu ochelari, l-a examinat pe Tudor, i-a ascultat respirația și i-a măsurat temperatura. Apoi s-a uitat la mine peste rame.
— Duceți copilul imediat la spitalul de pediatrie. Nu mâine dimineață, acum. Cu respirația aceasta nu puteți sta acasă să așteptați să-i treacă.
După acele cuvinte, nu mi-au mai trebuit nici bonurile, nici explicațiile. Înainte să urc la volan, m-am întors spre invitați.
— Petrecerea s-a terminat. Vă rog să plecați.
Mama a făcut un pas spre mine.
— Dar eu?
— Vorbim mai târziu.
— Andrei, eu locuiesc aici!
— În seara asta dormi la Mariana.
— Îți dai afară propria mamă din casă?
— Acum îmi duc fiul la spital. Restul discutăm după ce mă asigur că el și Ioana sunt în regulă.
Mama i-a privit pe ceilalți, așteptând ca cineva să-i ia apărarea. Dar nimeni nu a spus nimic. Oamenii au început, dintr-odată, să-și caute cheile de la mașini prin buzunare.
La spital, Tudor a fost consultat de pediatră, o femeie obosită, cu părul strâns la ceafă. Ne-a spus că, din fericire, nu se întâmplase nimic critic, dar făcuserăm bine că nu așteptaserăm până dimineață. La copiii mici, febra ridicată combinată cu respirația accelerată este un motiv serios să ceri imediat ajutor medical, nu să încerci să „vezi dacă trece”.
Am rămas sub observație până dimineața. Pe la ora unu, Tudor a adormit în sfârșit, cu brațele desfăcute în lateral, exact cum dormea mereu în pătuțul lui.
M-am uitat la Ioana. Stătea pe marginea scaunului, palidă și trasă la față, cu umbre adânci sub ochi.
— Acum este rândul tău, i-am spus.
— Ce vrei să spui?
— Trebuie să te consulte și pe tine un medic.
— Andrei, sunt bine.
Replica aceea m-a lovit ca o palmă. „Sunt bine.” De câte ori o auzisem în discuțiile noastre telefonice? Și de câte ori o acceptasem fără să mă gândesc?
— Nu, i-am răspuns. Nu ești bine.
Ioana a început să plângă. Fără suspine, fără să scoată un sunet. Lacrimile îi curgeau pe obraji, iar ea nici măcar nu încerca să le șteargă. Mi-am apropiat scaunul.
— De ce nu mi-ai spus nimic?
— Ți-am spus.
— Când?
— Îți amintești că în martie ți-am spus că sunt epuizată?
Îmi aminteam. Atunci îi răspunsesem: „Mai rezistă puțin, doar mama este aici și te ajută.”
— Și când ți-am spus că aproape în fiecare zi avem musafiri?
Îmi aminteam și asta. Râsesem și spusesem: „Las-o pe mama să se distreze, îi era urât singură.”
— Dar când te-am rugat să nu-i mai trimiți atât de mulți bani?
Atunci nu-mi mai venea să râd. Îmi aminteam exact ce-i răspunsesem: „Mama știe mai bine de ce este nevoie în casă.” Mi s-au înroșit urechile de rușine.
— De ce nu mi-ai spus direct?
Ioana și-a trecut palma peste obrazul ud.
— M-ai întrebat vreodată direct?
Nu aveam ce să-i răspund.
Munceam câte douăsprezece ore și eram convins că-mi fac partea. Câștig bani. Îi transfer mamei. Îmi întrețin familia. Și, în tot acest timp, nu observasem cum soția mea se stingea încet. Nu văzusem că verigheta îi devenise largă. Nu înțelesesem că se temea de mama mea.
— Îmi spunea că locuința este a ei, a murmurat Ioana.
— Este casa noastră.
— Știu.
— Atunci de ce o ascultai?
Ioana a tăcut mult înainte să răspundă.
— Pentru că susținea că tu vei fi mereu de partea ei. Spunea că îi trimiți bani fiindcă nu ai încredere în mine. Că, de fapt, casa este a ta, iar ea este mama ta și de aceea numai ea are dreptul să hotărască ce se întâmplă aici. Și că, dacă încep să mă plâng, o să-mi spui că sunt nerecunoscătoare.
Mi-am acoperit fața cu palmele.
Mama nu se folosise doar de banii mei. Profitase și de orbirea pe care eu i-o oferisem de bunăvoie. Iar cheia acelei puteri i-o dădusem chiar eu.
A doua zi, în timp ce Ioana îl hrănea pe Tudor cu lingurița, cu piureul primit la spital, am deschis extrasele bancare. De data aceasta nu m-am uitat doar la transferurile către mama, ci la toate cheltuielile, lună după lună.
Apoi am sunat-o și i-am cerut să-mi explice pe ce se duseseră banii. Mai întâi s-a simțit jignită. A declarat că nu este obligată să dea socoteală propriului fiu. Apoi a spus că nu păstrase niciodată bonurile.
După aceea s-a lăsat dusă de val și s-a dat singură de gol:
— Doar nu cheltuiam tot! Mai puneam și deoparte!
— Unde?