La celălalt capăt al firului s-a lăsat liniștea.
— Mamă, unde sunt banii?
— Pe cardul meu.
— Cât ai strâns?
Mi-a spus suma: șaptezeci și opt de mii de lei. M-am lăsat greu pe banca de pe coridorul spitalului. Tot timpul crezusem că banii se consumaseră pe mâncare, scutece, medicamente, spălat și celelalte nevoi ale familiei.
O parte se dusese, fără îndoială, pe gospodărie. Dar o sumă importantă rămăsese în contul mamei sau se transformase în rochii și bijuterii pentru ea.
— Vrei să mă faci hoață? a izbucnit când i-am cerut să-mi dea înapoi ce rămăsese.
— Îți cer doar banii rămași din transferurile mele.
— Dar eu i-am pus deoparte!
— Pentru cine?
Nu mi-a răspuns.
— Pentru cine strângeai banii, mamă?
— Pentru mine. Nu merit și eu ceva?
Atunci toate lucrurile s-au așezat la locul lor.
— Poate că meritai. Dar trebuia să-mi spui cinstit: „Fiule, am nevoie de bani”. Nu te-aș fi refuzat.
— Sunt mama ta!
— Da, ești mama mea. Dar nu ești contabilul familiei mele și nici stăpâna casei noastre.
Nu i-am cerut să returneze fiecare leu cheltuit. O parte fusese folosită cu adevărat pentru casă, iar după atâta timp era imposibil să verificăm fiecare cheltuială. În aceeași zi am oprit însă transferurile lunare. Am schimbat toate parolele la care mama avusese acces cu acordul nostru. Pe frigider am prins o foaie simplă, cu pătrățele, pe care eu și Ioana începuserăm să notăm împreună fiecare cheltuială.
Apoi i-am spus mamei:
— Va trebui să te muți.
S-a uitat la mine de parcă aș fi lovit-o.
— Totul este din cauza ei?
— Nu.
— Să nu mă minți!
— Totul este din cauza mea.
Mama a rămas descumpănită.
— Cum adică?
— Eu am făcut greșeala. Te-am mutat în casa noastră, ți-am dat bani și ți-am permis, de fapt, să conduci totul. Iar eu nici măcar nu am încercat să aflu ce se întâmplă în familia mea.
— Eu v-am ajutat!
— Poate că la început așa a fost. Dar, după aceea, ai început să te porți ca și cum soția mea îți aparținea.
— Pentru că este leneșă!
— Ieri am văzut cât de „leneșă” este. Ioana spăla vasele ținând în brațe un copil bolnav, iar tu te distrai cu invitații sub cort.
— Am avut o singură seară festivă!
— În ziua în care fiul meu a împlinit un an.
— Eu am organizat totul!
— Pentru cine, mamă? Tudor nici măcar nu a stat la masa voastră.
Mama a început să plângă. Altădată m-aș fi grăbit să o consolez. De data aceasta am rămas pe loc.
— Ai două săptămâni să-ți găsești altă locuință. Dacă va fi nevoie, îți plătesc prima lună de chirie. Dar nu vei mai locui cu noi.
— Ioana te-a întors împotriva mea.
Am clătinat din cap.
— Ioanei i-a fost frică luni întregi să-mi spună adevărul. Un om care mă manipulează nu s-ar fi comportat așa.
Mama a plecat după unsprezece zile. Mai întâi s-a dus la mătușa Mariana, apoi și-a închiriat o garsonieră lângă piață. Aproape o lună nu mi-a răspuns la telefon.
Rudele s-au împărțit în două tabere. Unii se indignau: „Ai o singură mamă, cum poți să-i faci una ca asta?” Alții recunoșteau: „Elena a mers totuși prea departe.”
La un moment dat am încetat să mai încerc să le demonstrez ceva tuturor. Ei văzuseră doar o singură seară. Eu trebuia să trăiesc cu tot ce îmi dezvăluise acea seară.
Și cel mai greu nu a fost să-mi repar relația cu mama. Mult mai dificil a fost să reconstruiesc încrederea Ioanei.
Pentru că trebuia să accept un adevăr neplăcut: nu doar mama mea o trădase. Și eu o trădasem. Puteam să mă ascund la nesfârșit în spatele frazei „nu am știut”. Dar nu știusem doar pentru că nu privisem cu adevărat. Nu pusesem întrebări. Nu ascultasem răspunsurile. Îmi fusese comod să cred că banii pot rezolva orice problemă de familie.
Într-o seară, spălam împreună biberoanele copilului. Mi-am făcut curaj și i-am spus:
— Vreau să-ți cer iertare.
Ioana a pus biberonul pe suport, dar nu a răspuns.
— Nu pentru ce a făcut mama. Pentru ce am făcut eu.
S-a uitat la mine.
— Te-am lăsat singură cu toate grijile și am numit asta „să-mi întrețin familia”. Iar când ai încercat să-mi explici că ceva nu este în regulă, te-am făcut să crezi că înțelegi greșit.
Bărbia i-a tremurat.
— La un moment dat chiar am crezut că sunt nerecunoscătoare.
— Nu ai fost niciodată nerecunoscătoare.
— Acum știu.
Nu a spus „E în regulă”. Nu a spus „Te iert”. A spus doar: „Acum știu”. Și am înțeles că, în acel moment, era suficient.
A doua zi nu ne-am trezit o familie perfectă, fără nicio problemă. Nu mi-am dat demisia de pe șantier și nu m-am transformat peste noapte într-un soț care stătea acasă toată ziua. Aveam în continuare nevoie de bani.
Am renunțat însă la turele de sâmbătă. Eu și Ioana ne-am împărțit responsabilitățile și le-am scris pe aceeași foaie cu pătrățele. Și am încetat să mai spun că „o ajut cu copilul”. Tudor era și fiul meu. În sfârșit începeam să fiu, cu adevărat, tatăl lui.
Băița. Drumurile la policlinică. Nopțile întrerupte. Hainele de spălat. Plimbările cu căruciorul pe trotuarul plin de gropi. Toate acele lucruri se petrecuseră până atunci într-o lume paralelă, în timp ce eu eram la muncă.