M-am apropiat și am luat copilul din brațele ei.
Tudor era fierbinte. Nu doar cald, ci arzător, ca o sticlă cu apă încinsă. Mi-am lipit urechea de pieptul lui. Respira repede și superficial, ca și cum ar fi alergat mult.
M-am uitat la soția mea. Verigheta îi alunecase pe deget și stătea cu piatra întoarsă în jos, deși înainte îi venea fix. Când s-a ridicat de pe scăunel, Ioana a trebuit să se sprijine de marginea blatului ca să nu-și piardă echilibrul.
Totuși, după o clipă, s-a întins din nou spre farfuria murdară.
— Mama mi-a spus să nu mă așez până nu termin totul, a șoptit ea. Mai trebuie să duc și cafeaua invitaților.
I-am luat farfuria din mână și am pus-o în chiuvetă.
— Încalță-te.
Ioana nu s-a mișcat. S-a uitat doar spre cort, prin fereastră.
— O să se supere, Andrei.
Atunci am încremenit în mijlocul bucătăriei, cu copilul înfierbântat în brațe, simțindu-mă cel mai mare prost. Pentru prima dată într-un an, mi-am văzut casa exact așa cum era.
M-am dus în dormitor, am luat geanta cu lucrurile lui Tudor, poșeta Ioanei și telefonul ei, care se afla pe pervaz. Ecranul era crăpat într-un colț. Când m-am întors, soția mea încă stătea lângă chiuvetă.
— Încalță-te, Ioana.
De data aceasta m-a ascultat.
L-am așezat pe Tudor în scaunul auto și l-am prins cu centurile. Pe Ioana am urcat-o în mașină, lângă el, iar gențile le-am pus în portbagaj. Nu am mai apucat să iau tortul de pe bancă. Am mutat doar cutia pe bordură. Crema începuse deja să se topească, iar ursulețul albastru se înclinase într-o parte.
Mama a ieșit pe poartă înainte să reușesc să închid portiera.
— Ce înseamnă asta?!
După ea au apărut mătușa Mariana și unchiul Mihai. În aceeași clipă, vocea mamei s-a îndulcit, devenind mieros de blândă:
— Andrei, dragul meu, Ioana doar a obosit. Se agită singură. Eu fac totul pentru familie, doar știi.
Nu i-am răspuns. M-am aplecat spre geamul deschis și i-am pus Ioanei o singură întrebare:
— Mama știa că Tudor este bolnav?
Ioana a dat din cap fără să spună nimic. Mama m-a prins de cot.
— Îi ies dinții! E puțin fierbinte, și ce dacă? De ce faci atâta scandal? Toți copiii trec prin asta.
M-am desprins de mâna ei, am scos telefonul și am sunat la 112.
Am vorbit calm, aproape mecanic, deși nu-mi recunoșteam vocea. Copil de un an. Temperatură ridicată. Respirație accelerată. Soția abia se ține pe picioare. Am dictat adresa. Dispecera mi-a spus că echipajul era deja în drum și m-a rugat să nu mă îndepărtez de copil.
În timp ce așteptam ambulanța, mama a apucat să le spună mai multor rude că sunt „leit taică-meu și fac din țânțar armăsar”. Mătușa Mariana a ascultat-o o vreme, apoi a întrebat-o pe neașteptate:
— Elena, casa asta este a ta? Spuneai că ai contribuit la cumpărarea ei.
— Este a mea, a răspuns mama tăios. Eu hotărăsc aici. Fiul meu tocmai de aceea îmi dă bani.
Mi-am deblocat telefonul. Aveam acolo un dosar făcut încă de la cumpărarea casei. Îl numisem simplu: „CASA”.
Am deschis extrasul de carte funciară și i-am întins telefonul mătușii. Proprietari: Popescu Andrei și Popescu Ioana. Apoi am deschis aplicația bancară. Pe ecran a apărut șirul lung al transferurilor lunare, toate cu aceeași mențiune: „Pentru gospodărie”.
Mătușa Mariana a derulat istoricul destul de mult. Apoi și-a ridicat încet privirea spre sora ei. Exact atunci ușa de la verandă a scârțâit.
A ieșit Veronica, verișoara mea. Ținea în mâini un sac negru și mare. Când ne-a văzut, s-a oprit brusc.
— Ups.
Mama a pălit.
— Veronica, întoarce-te la invitați.
— Voiam doar să duc gunoiul.
Din sac se vedea colțul unei cutii de carton. Am recunoscut imediat sigla magazinului de electrocasnice de unde eu și Ioana ne uitaserăm cândva la un espressor, dar hotărâserăm că, deocamdată, ne descurcăm și cu ibricul.
— Ce este în sac? am întrebat.
— Gunoi, a răspuns Veronica.
— Arată-mi.
— Acum te apuci să cauți și prin sacii de gunoi? a intervenit mama.
Totul s-a lămurit tocmai prin felul în care s-a grăbit să apere acel sac. L-am desfăcut. Înăuntru se aflau cutia espressorului, un etui de la un magazin de bijuterii, etichete, bonuri și facturi. Am început să le scot pe rând.
Rochia — aceeași pe care o purta acum mama. Cerceii. Plata cortului și a instalațiilor. Mâncarea. Priveam sumele și simțeam cum îmi îngheață degetele, deși afară erau peste treizeci de grade.
— Tu ai plătit toate astea?
Mama și-a îndreptat spatele.
— Cine crezi că trebuia să plătească ziua de naștere a fiului tău?
M-am uitat spre curte. Douăzeci de adulți stăteau la mese sub cort. Muzică, creveți, pahare. Iar fiul meu, cu febră mare, aștepta în mașină.
— Mamă, unde este ziua lui Tudor?
— Nu mai inventa prostii.
— Unde sunt baloanele? Unde este masa pentru copii? Arată-mi măcar un singur copil la petrecerea asta.
Răspunsul a fost tăcerea.
— Este petrecerea ta, mamă.
— Nu mai am voie să-mi invit rudele?!
— Pe banii mei?
— Pe banii familiei!
M-am întors spre mașină. Ioana își lăsase capul pe spătar și stătea cu ochii închiși. Tudor dormea în scaunul lui, roșu la față, cu părul ud de transpirație.