— O să contest tot. Căsătoria, testamentul, fiecare act și fiecare semnătură. Avocatul meu pregătește deja documentele. Ai profitat de o femeie bătrână și vulnerabilă, iar eu n-am de gând să las lucrurile așa.
Am strâns mai tare mânerele genții.
— Eu nu i-am luat nimic.
— Atunci n-o să ai nicio problemă să dai totul înapoi.
M-am uitat spre domnul Ionescu. Avocatul a clătinat aproape imperceptibil din cap.
— Trebuie să mă gândesc, am spus.
Apoi am plecat.
— Radu, așteaptă! N-am terminat! m-a strigat domnul Ionescu.
Dar eram deja prea departe și prea tulburat ca să mă întorc.
Până luni, la cămin începuseră șoaptele.
Mai întâi le-am simțit, apoi le-am auzit.
Conversațiile care se opreau în camera personalului când intram.
Două asistente care tăceau brusc atunci când treceam pe coridor.
Până și unii dintre rezidenții pe care îi îngrijisem de mai bine de un an mă priveau altfel.
Irina m-a găsit în magazie, unde împătuream prosoape curate.
A intrat și a închis ușa.
— Radu, conducerea vrea să vorbească cu tine miercuri. Oficial. Va fi o anchetă internă.
— Mă așteptam.
— Ai nevoie de un plan.
Am așezat un alt prosop pe teanc.
— O să dau totul înapoi.
— Ce?
— Orice mi-a lăsat Doina. Tot. Cătălin poate să păstreze banii, casa, orice există. Nu vreau ca oamenii să creadă că m-am căsătorit cu ea pentru avere.
Irina se uita la mine de parcă nu-i venea să creadă ce aude.
— Radu, exact asta vrea Cătălin.
— Poate că are dreptul. E rudă de sânge cu ea.
— Și ce dacă? Tu ai fost familia ei. Eu v-am văzut împreună în fiecare zi.
N-am răspuns.
Am continuat să împăturesc prosoapele.
În seara aceea stăteam pe marginea patului, cu geanta în fața mea.
Încă nu o deschisesem.
Nu știu de ce, dar mi se părea o încălcare a intimității ei. De parcă, în momentul în care aș fi tras fermoarul, aș fi recunoscut că acuzațiile lui Cătălin aveau măcar un strop de adevăr.
Telefonul a vibrat.
Era domnul Ionescu.
— Radu, n-am reușit să termin ce aveam de spus la înmormântare. Te rog, înainte să iei orice decizie, deschide geanta. Citește scrisoarea. Doina a prevăzut tot ce se întâmplă acum.
M-am uitat la geantă.
— Ce anume a prevăzut?
— Știa că nepotul ei va apărea imediat ce va afla că a murit. S-a pregătit pentru asta. Exact asta încercam să-ți explic când a venit el. Te rog. Deschide geanta.
După ce convorbirea s-a încheiat, am rămas mult timp cu ochii la fermoar.
În cele din urmă am întins mâna și l-am tras.
Înăuntru nu erau bani.
Nu erau bijuterii.
Nici acte de proprietate, chei de seif sau lucrurile pe care încercasem să mă pregătesc psihic să le găsesc.
Erau scrisori.
Sute de scrisori.
Hârtia unora devenise gălbuie și fragilă pe margini. Pachetele erau legate cu panglici decolorate. Cele mai vechi purtau date din 1972. Altele fuseseră scrise chiar în primăvara trecută.
Sub ele am găsit fotografia pe care o văzusem de atâtea ori în mâinile Doinei.
O fotografie mică, crăpată într-un colț.
În imagine, o femeie foarte tânără ținea un bebeluș în brațe.
Peste toate se afla un plic sigilat.
Pe el, cu scrisul tremurat al Doinei, era numele meu.
Radu.
Am rămas mult timp fără să-l ating.
Nu pentru că nu voiam să aflu ce era înăuntru, ci pentru că undeva, într-un loc din mine pe care nu știam să-l explic, înțelesesem deja că după ce voi deschide acel plic nimic nu va mai rămâne la fel.
Câteva zile mai târziu mă aflam în biroul domnului Ionescu.
Scrisoarea Doinei era din nou desfăcută în fața mea.
De data aceasta, Cătălin stătea de cealaltă parte a mesei, cu brațele încrucișate, pregătit parcă să se agațe de fiecare cuvânt și să-l transforme într-o armă.
Avocatul organizase întâlnirea după ce citisem ce lăsase Doina pentru mine.
Am început să citesc cu voce tare.
„Dragul meu Radu,
Când aveam șaptesprezece ani, am renunțat la băiețelul meu nou-născut. Timp de cincizeci de ani i-am scris scrisori pe care n-am avut niciodată curajul să i le trimit.”
Vocea mi s-a frânt.
Am înghițit în sec și am continuat.
„Am găsit documentele prea târziu. Când am reușit să aflu unde ajunsese, fiul meu nu mai era în viață. Dar după el rămăsese un copil. Un băiat care crescuse trecând prin familii maternale și care, ajuns adult, devenise îngrijitor într-un cămin pentru vârstnici.”
Am ridicat pentru o clipă ochii de pe hârtie.
Fața lui Cătălin se schimbase.
Culoarea i se scurgea încet din obraji.
Am continuat.
„Te-am recunoscut în clipa în care ai intrat prima dată în camera mea, Radu. Aveam fotografia. Știam cine ești. Dar nu voiam să vii spre mine fiindcă simțeai că ai o datorie față de mine. Nu voiam să mă iubești pentru că eram o rudă pe care trebuia s-o iubești. Voiam să aflu cine ești atunci când nu știi cine sunt eu.”
Am lăsat scrisoarea în jos.
Mâinile îmi tremurau.
M-am uitat spre domnul Ionescu.
— Căsătoria… am șoptit. De aceea a vrut să ne căsătorim? Ca să se asigure că dorința ei nu poate fi înlăturată ușor?
Avocatul a împins încet o mapă groasă spre Cătălin.
— A vrut să-și protejeze decizia. Iar pentru cazul în care dumneavoastră urma să o contestați, s-a pregătit foarte atent.