A deschis mapa.
— Dosarul de adopție care a putut fi desecretizat. Certificatul de naștere al tatălui lui Radu. Și rezultatul unei comparații ADN comandate de Doina primăvara trecută. A folosit propria probă și o ceașcă de cafea pe care Radu o lăsase într-o zi în camera ei.
Cătălin nu mai spunea nimic.
Domnul Ionescu a continuat:
— Probabilitate de 99,9%. Dacă doriți să contestați, sunteți liber s-o faceți.
Cătălin a rămas cu ochii la dosar.
Pentru prima dată de când îl întâlnisem, nu mai părea să aibă pregătit niciun răspuns.
S-a ridicat brusc.
A deschis gura, de parcă ar fi vrut să spună ceva, dar niciun cuvânt n-a ieșit.
A plecat din birou fără să se mai uite înapoi.
Am rămas acolo, cu scrisoarea în mâini.
Apoi am scos fotografia din geantă.
Tânăra din imagine era Doina.
Bebelușul din brațele ei era tatăl meu.
Am trecut cu degetul peste marginea crăpată a fotografiei.
— M-a căutat, am spus încet. În toți anii ăștia, ea m-a căutat.
Domnul Ionescu m-a privit cu o blândețe care nu avea nevoie de explicații.
— Și, până la urmă, te-a găsit. Apoi s-a asigurat că într-o zi vei afla și tu adevărul.
O lună mai târziu mă aflam în casa mică pe care Doina mi-o lăsase.
Am agățat fotografia deasupra șemineului.
Nu puteam recupera anii pierduți. Nu puteam să-i mai pun întrebări. Nu puteam să mă întorc în salonul de spital și să-i spun că acum înțeleg de ce mă privea uneori de parcă încerca să rețină fiecare detaliu al feței mele.
Dar puteam face ceva cu ceea ce îmi lăsase.
Am folosit o parte dintre economiile moștenite pentru a organiza un program de vizite la cămin.
Nu voiam ca vreun om de acolo să mai petreacă zile întregi fără ca nimeni să-i treacă pragul.
Nu cât timp puteam face ceva în privința asta.
În prima zi, Irina m-a ajutat să pun totul la punct.
Am privit împreună rezidenții zâmbind în timp ce noii vizitatori se așezau lângă ei și începeau să vorbească.
Irina și-a așezat mâna pe umărul meu.
— A știut foarte bine pe cine alege, Radu.
Am privit spre oamenii din încăpere și, pentru prima dată, cuvintele ei nu m-au făcut să mă simt stingherit.
Pentru că în sfârșit înțelesesem.
Toată viața fusesem convins că nu avusesem niciodată o familie.
Adevărul era că, undeva, familia mea mă căutase în tot acest timp.