M-am așezat.
Mâna ei a căutat-o pe a mea. Era caldă și, spre surprinderea mea, încă fermă.
— Mai am o ultimă dorință, a spus încet. Știu că o să ți se pară nebunească. Dar eu nu mai am prea mult timp. Am trăit singură atâția ani și nu vreau să plec din lumea asta gândindu-mă că, la sfârșit, n-am avut pe nimeni pe care să-l pot numi al meu. Vrei să te căsătorești cu mine?
Am rămas nemișcat.
Monitorul de lângă pat continua să piuie la intervale egale. Pentru câteva clipe, acel sunet a fost singurul lucru care exista între noi.
— Doina…
Ea mi-a zâmbit trist.
— Nu-mi răspunde acum. Du-te acasă. Dormi cu gândul ăsta. Dar te rog să nu spui nu doar fiindcă îți este frică de ce vor crede ceilalți.
Acolo era problema.
Îmi era frică exact de asta.
În noaptea aceea n-am dormit. M-am întors de pe o parte pe alta până spre dimineață, iar când s-a luminat am mers direct la cămin și am tras-o pe Irina în camera personalului.
— Trebuie să-ți spun ceva. Și să nu râzi.
A pus cana de cafea pe masă și s-a uitat atent la mine.
— Radu, arăți groaznic.
— Doina m-a rugat să mă căsătoresc cu ea.
Irina n-a râs.
Primele secunde nici măcar n-a clipit. Apoi și-a dus mâna la frunte, de parcă tocmai o lovise o durere de cap.
— Te rog, spune-mi că ai refuzat.
— N-am răspuns încă.
— Radu… Ai treizeci și patru de ani. Ești îngrijitor. Ea are optzeci și doi și, din câte știe toată lumea, nu are familie apropiată. Înțelegi cum o să arate povestea asta din exterior? Oamenii vor vorbi. Și nu vor spune lucruri frumoase. Conducerea o să înceapă să pună întrebări.
— Știu.
— Nu, nu știi. Dacă se află și cineva decide că ai profitat de ea, îți poți pierde locul de muncă. Poate chiar șansa de a mai lucra vreodată în domeniul ăsta.
Am privit-o.
— Ea moare, Irina. Și e singură. Mi-a cerut un singur lucru.
— Putea să-ți ceară o sută de alte lucruri.
— Dar nu mi le-a cerut pe acelea. Mi-a cerut asta.
Irina m-a privit mult timp.
— O să spui da, nu-i așa?
Am tras aer în piept.
— Nu știu dacă lucrurile pe care le-aș putea pierde eu valorează mai mult decât ceea ce ar pierde ea dacă aș refuza.
Prietena mea a oftat.
— Asta a fost mereu problema ta, Radu. Nu crezi niciodată că ai ceva al tău care merită protejat.
În aceeași după-amiază m-am întors la spital.
Doina stătea sprijinită de perne și citea o carte cu copertă moale. În clipa în care m-a văzut, a zâmbit.
— Te-ai întors mai repede decât credeam.
— Am răspunsul.
A pus cartea deoparte.
M-am apropiat de pat.
— Vreau s-o fac.
Ochii i s-au umplut de lacrimi. A clipit repede, încăpățânată până și atunci, și nu a lăsat niciuna să-i curgă pe obraz.
— Asta înseamnă că da?
— Da.
Mi-a strâns mâna cu atâta putere, încât am simțit fiecare dintre degetele ei subțiri. Geanta veche era, ca întotdeauna, lângă pat, suficient de aproape încât Doina să o poată atinge.
O săptămână mai târziu ne-am căsătorit chiar în salon.
Ceremonia a fost mică. Un capelan a oficiat-o. Irina a fost martoră și, de data aceasta, n-a mai protestat. Doina purta un cardigan roz, moale, și același zâmbet încăpățânat cu care mă întâmpinase în prima zi.
Știam că majoritatea oamenilor n-aveau să înțeleagă niciodată de ce acceptasem.
Dar dacă puteam să-i ofer unei femei bune și singure un ultim moment în care să se simtă aleasă, iubită și legată de cineva, mi se părea prea puțin față de cât îmi oferise ea mie în anii aceia.
După trei zile, la doi ani de la prima noastră întâlnire, Doina a murit liniștit în somn.
Mâna mea era încă sub mâna ei.
La înmormântare purtam un palton negru împrumutat. Stăteam lângă mormânt gol pe dinăuntru și fără să am cea mai mică idee despre ce urma să fac.
Atunci l-am văzut pe domnul Ionescu venind spre mine pe iarba udă.
Ținea în mâini geanta Doinei.
Aceeași geantă veche și tocită pe care nu lăsase pe nimeni s-o atingă.
S-a prezentat drept avocatul ei, apoi mi-a întins-o.
Când am luat-o, am fost surprins de greutate.
— Nu te-a ales întâmplător, Radu, mi-a spus el încet.
Apoi a scos câteva foi din mapa pe care o avea sub braț.
— În geantă se află o scrisoare. Doina a vrut s-o citești înainte să se întâmple orice altceva. Înainte să iei vreo hotărâre. Ea știa că…
N-a mai apucat să termine.
Un bărbat într-un costum gri s-a oprit în fața noastră cu aerul cuiva convins că tot ceea ce vede îi aparține. Părea trecut de cincizeci de ani. Avea părul rărit și maxilarul încordat.
Nu-l văzusem niciodată.
Am știut însă imediat cine era, de îndată ce a vorbit.
— Deci tu ești Radu.
Am rămas cu geanta în mâini.
— Da.
— Eu sunt Cătălin. Nepotul Doinei.
Am dat încet din cap.
— Mi-a vorbit despre dumneavoastră.
— Sunt sigur că da.
M-a măsurat fără jenă din cap până-n picioare.
— Un îngrijitor de treizeci și patru de ani se căsătorește cu mătușa mea de optzeci și doi cu trei zile înainte ca ea să moară. Îți dai seama cum arată asta?
— Lucrurile nu s-au întâmplat așa.
— Toți spun asta.
Domnul Ionescu și-a dres glasul, dar Cătălin nu terminase.