Când m-am angajat ca îngrijitor într-un cămin pentru vârstnici, nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte că una dintre femeile de acolo avea să-mi schimbe viața pentru totdeauna. Multă vreme am crezut că eu eram cel care o ajuta pe ea. Abia mai târziu am înțeles că Doina avea, încă de la început, propriul ei plan.
Căminul era mic. Mirosea mereu a mobilă lustruită cu soluție de lămâie și a cărți vechi. După un an de când lucram acolo, locul ajunsese să mi se pară mai cald și mai apropiat decât multe dintre casele prin care trecusem în copilărie. Când crești de la o familie maternală la alta, înveți să observi imediat cele mai mici gesturi de bunătate. Iar acolo existau destule.
La început, cei mai mulți dintre rezidenți abia dacă mă băgau în seamă. Doina a fost excepția.
Avea optzeci și doi de ani, o limbă ascuțită, o încăpățânare pe măsură și o privire care părea să vadă prin oameni. În același timp, avea talentul aproape inexplicabil de a-i face să zâmbească până și pe cei mai posomorâți.
Prima dată când i-am dus tava cu micul dejun, m-a măsurat din cap până-n picioare și a spus:
— Tu ești noul băiat. Numai că nu te miști ca unul nou. Ai cărat lucruri pentru alții toată viața, nu-i așa?
Am râs, luat prin surprindere.
— Cam așa ceva. Eu sunt Radu. Îmi pare bine să vă cunosc, doamnă Doina.
— Și mie, Radu. Acum stai jos un minut și spune-mi ceva despre tine.
Nu-mi mai pusese nimeni întrebarea aceea de ani întregi.
Din dimineața aceea s-a născut un obicei. Am devenit omul cu care vorbea în fiecare zi. Încetul cu încetul, Doina a încetat să mai fie pentru mine doar o rezidentă de care trebuia să am grijă. Începuse să semene cu cineva din familie, deși eu nu știam prea bine ce însemna să ai o familie adevărată.
După terminarea turei îi duceam ceai. Ea îmi povestea despre copilăria petrecută la țară, despre soțul ei mort de mulți ani și despre vremurile în care oamenii nu aveau nevoie de o ocazie specială ca să danseze în bucătărie. Era suficient să înceapă la radio melodia potrivită.
Despre rude vorbea foarte rar. Nici nu era greu de înțeles de ce. La ceilalți veneau copii, nepoți, frați sau vecini. La Doina nu venea nimeni.
Într-o seară, în timp ce își amesteca ceaiul mult mai încet decât de obicei, mi-a spus:
— Am avut cândva un nepot. Cătălin. A încetat să mă mai viziteze când și-a dat seama că n-am de gând să mor suficient de repede pentru gustul lui. Dar să vezi cât de repede apare după ce află că nu mai sunt. Așa sunt unii oameni, Radu. O să înțelegi și tu, cu timpul.
— Nu păreți să-l urâți pentru asta.
Doina a ridicat ușor din umeri.
— Amărăciunea este o casă în care eu refuz să locuiesc.
Existase însă un lucru pe care nu reușisem niciodată să-l înțeleg la ea: geanta.
Era o geantă de spital veche, din pânză groasă, cândva probabil într-o culoare clară, acum decolorată și tocită la colțuri. Doina o lua peste tot. Dacă o asistentă încerca s-o mute de pe noptieră ca să facă loc, întindea imediat mâna și o trăgea înapoi lângă ea, politicos, dar fără să lase loc de negociere.
Într-o zi am întrebat-o:
— E atât de importantă geanta asta pentru dumneavoastră?
— În ea se află tot ce contează cu adevărat pentru mine.
Am ezitat o clipă.
— Pot să văd?
Zâmbetul ei a fost unul dintre acele zâmbete care spun „nu” fără ca omul să fie nevoit să rostească acel cuvânt.
— Poate într-o zi.
N-am insistat. Fiecare om are dreptul la un colț al vieții pe care să-l țină încuiat pentru ceilalți.
Din când în când o surprindeam atingând marginile unei fotografii mici, aflate deasupra celorlalte lucruri din geantă. De îndată ce observa că mă uit, închidea geanta.
Irina, o altă îngrijitoare și cea mai apropiată prietenă pe care mi-o făcusem la cămin, mă tachina uneori din cauza relației mele cu Doina.
Într-o zi, în camera personalului, mi-a spus:
— Tu îți dai seama că Doina aproape te-a adoptat?
— E singură, atât.
— Nu, Radu. Femeia aceea se luminează la față când intri tu pe ușă. Se uită la tine de parcă ai purta soarele în buzunar. Și mai e ceva ciudat: s-a mutat aici chiar înainte să te angajezi tu. Aproape că ai putea crede că te aștepta.
N-am știut ce să-i răspund. Nu eram obișnuit să fiu persoana preferată a cuiva.
Câteva săptămâni mai târziu, în timpul unei verificări de rutină, am observat că mâinile Doinei tremurau mai tare decât înainte. Nuanța pielii ei nu-mi plăcea deloc, iar în respirație îi apăruse un șuierat pe care, după atâta timp petrecut printre oameni bolnavi, învățasem să-l recunosc.
Mi-a prins privirea. În loc să întoarcă capul, a tras geanta veche mai aproape de piept.
După trei săptămâni, ambulanța a venit după ea.
Am mers la spital împreună. Geanta a stat pe bancheta de lângă mine, pentru că nu exista nimeni altcineva pe care să-l putem suna.
Într-o după-amiază, când era deja internată, Doina a bătut ușor cu palma în saltea, în locul liber de lângă ea.
Sub pătura subțire părea mai mică decât o țineam minte, aproape fragilă. Ochii însă îi rămăseseră limpezi și atenți.
— Stai aici, Radu. Trebuie să-ți cer ceva.