Boala îi luase prea multe lucruri asupra cărora putea decide.
Îi stabilise când să se trezească, ce să mănânce, când să meargă la spital, când să stea în pat și când să înghită medicamente care îi făceau rău pentru a o ajuta să se facă bine.
De aceea încercam să-i redau măcar controlul asupra lucrurilor mărunte.
Dacă voia prosopul drept, îl îndreptam.
Dacă voia paharul albastru și nu pe cel verde, îi dădeam paharul albastru.
Dacă nu era pregătită să renunțe la brățară, brățara rămânea la încheietura ei.
Aproape o jumătate de oră s-a jucat în apă.
Cu ochelarii roz pe ochi, izbucnea în râs de fiecare dată când un val mic îi sărea pe față.
S-a ținut de marginea piscinei, a exersat mișcări despre care spunea că sunt „înot de profesionist“ și a încercat să stea sub apă câte trei secunde.
— Mamă, aici e minunat! mi-a strigat.
Mi-am ascuns lacrimile în spatele ochelarilor de soare.
În ultimele luni o văzusem plângând de durere, de teamă și de oboseală. O văzusem prea slăbită ca să se ridice singură și prea greață ca să suporte mirosul mâncării.
Acum râdea pentru că îi intrase apă în nas.
Nu-mi aminteam când un lucru atât de obișnuit mi se păruse ultima dată atât de prețios.
— Mamă, îmi place enorm aici!
— Și mie, iubita mea.
După un timp, a spus că i-ar plăcea un smoothie de căpșuni.
Barul se afla în apropiere, dar nu suficient de aproape încât să o las singură în apă.
Am luat geanta, am verificat clemele și i-am spus:
— Ne întoarcem imediat.
Am lipsit cel mult cincisprezece minute.
Poate chiar mai puțin.
La bar fusese o coadă mică, iar băiatul care pregătea băuturile îi pusese Marei încă două felii de căpșuni deasupra, după ce ea îl întrebase dacă smoothie-ul putea fi „cât mai roz“.
Când ne-am întors, șezlongurile noastre erau ocupate.
Pe al meu se întinsese o femeie într-un costum de baie alb, evident scump. Își împinsese ochelarii de soare în părul impecabil aranjat și avea aerul cuiva care tocmai coborâse dintr-o reclamă.
Pe șezlongul Marei stătea un bărbat care părea să fie partenerul ei. Derula absent pe telefon, cu expresia celui convins că lumea întreagă trebuia să-i ofere confort, liniște și umbră.
Pentru o fracțiune de secundă, am crezut că greșisem locul.
Apoi am văzut măsuța.
Am văzut clemele.
Și am văzut prosoapele.
Zăceau mototolite într-un coș de gunoi aflat la câțiva pași de noi.
Am rămas nemișcată.
Nu am fost în stare nici măcar să respir normal.
Mara a strâns paharul de smoothie între palme.
— Mamă… acelea sunt locurile noastre.
— Știu, iubita mea.
— Dar prosoapele noastre sunt în coș.
— Văd.
S-a apropiat puțin de mine.
— Ce facem?
Am inspirat încet.
— Lasă-mă pe mine.
M-am îndreptat spre cei doi, încercând să-mi țin umerii drepți.
— Mă scuzați, am spus cât de calm am putut. Șezlongurile acestea sunt rezervate de noi.
Femeia nici măcar nu și-a ridicat capul.
— O rezervare nu înseamnă nimic dacă nu stați aici.
— Am lipsit doar câteva minute.
— Nu este problema mea.
Bărbatul a zâmbit strâmb fără să-și desprindă ochii de telefon.
Am privit clemele din plastic de lângă măsuță. Pe ele era încă vizibil numărul camerei noastre, scris cu marker albastru.
— Clemele acestea sunt ale noastre. Numărul camerei este chiar aici.
Atunci femeia și-a ridicat în sfârșit ochii spre mine.
Nu părea rușinată.
Părea deranjată că o obligam să-mi acorde atenție.
— Am găsit șezlongurile libere, a spus ea. Acum le folosim noi.
— Nu erau libere. Prosoapele erau prinse de ele.
— Prosoapele nu sunt persoane.
— Regulamentul resortului spune că așa se face rezervarea.
— Atunci vorbiți cu cineva de la hotel.
Tonul ei devenise ascuțit.
Mara stătea lângă mine, tăcută, cu smoothie-ul neatins.
Am arătat spre coș.
— Dumneavoastră ne-ați aruncat prosoapele?
Femeia a ridicat nepăsătoare dintr-un umăr.
— Erau niște prosoape abandonate.
— Aveau clemele cu numărul camerei.
— V-am spus, nu este problema mea.
Apoi privirea ei s-a mutat spre Mara.
A coborât încet peste capul fără păr al fiicei mele, peste umerii ei înguști și s-a oprit la brățara de spital care îi strălucea la încheietură.
Pentru o clipă m-am gândit că va înțelege.
Că măcar vederea unui copil atât de fragil îi va înmuia glasul.
În schimb, buza i s-a ridicat într-o grimasă disprețuitoare.
— Sincer? Poate ar trebui să mergeți într-un loc mai potrivit pentru voi.
În acea secundă, tot ce exista în jurul piscinei a dispărut.
Nu am mai auzit apa.
Nu am mai auzit muzica din difuzoare.
Nici blenderul de la bar nu se mai auzea.
Singurul sunet care a ajuns până la mine a fost respirația scurtă și frântă a Marei.
Un an întreg de teamă, neputință și oboseală s-a ridicat în mine dintr-odată.
Mi-am amintit toate nopțile în care îi verificasem temperatura.
Toate diminețile în care zâmbisem înainte să intrăm în spital, deși îmi venea să fug.
Toate dățile când o ținusem de mână în timp ce asistentele îi montau perfuziile.
Pentru o clipă am simțit că mă pot sparge în mii de bucăți.
O parte din mine voia să strige.
Voia să-i spună femeii tot ce nu știa despre copilul pe care tocmai îl judecase.