Voia să-i ceară să se ridice imediat și să plece.
Dar Mara era lângă mine.
În lunile din urmă văzuse prea mulți adulți șoptind peste capul ei, convinși că nu înțelege. Nu puteam să-i mai ofer încă o scenă în care furia celor mari o făcea să se simtă vinovată pentru propria existență.
Așa că m-am aplecat, am scos prosoapele din coș și nu am spus nimic.
Salvamarul de lângă poarta piscinei urmărise totul.
La fel și un angajat al resortului, îmbrăcat într-un tricou polo cu sigla complexului, aflat lângă standul cu prosoape.
Pentru o clipă, privirea mea s-a întâlnit cu a angajatului.
În ochii lui am văzut că auzise fiecare cuvânt.
Eu am fost cea care a întors capul prima.
Am luat-o pe Mara de mână și am plecat.
Am găsit două șezlonguri mai vechi, în spatele zonei principale, aproape de gard.
Unul avea o bandă ruptă.
Celălalt se afla pe jumătate în soare, deși ziua devenea deja fierbinte.
Mara s-a așezat cu grijă, ținând paharul între genunchi.
Nu a gustat deloc din el.
— Poate că, de fapt, nu erau ale noastre, a șoptit.
M-am lăsat în genunchi în fața ei.
— Ba da. Erau rezervate pentru noi.
— Poate că nu aveam voie să le păstrăm dacă am plecat.
— Aveam voie. Am respectat exact ce ne-a spus personalul.
S-a uitat spre femeia care râdea zgomotos la ceva arătat de partenerul ei pe telefon.
— Atunci de ce nu ni le-a dat înapoi?
Nu aveam un răspuns care să nu-i răpească încă o parte din bucuria zilei.
Nu voiam să-i spun că există oameni pentru care bunătatea apare numai atunci când îi costă nimic.
Nu voiam să-i explic faptul că unii văd vulnerabilitatea altcuiva ca pe o invitație de a-l împinge și mai departe.
Am zâmbit cât de blând am putut.
— Pentru că unii oameni uită că regulile sunt și pentru ei, nu doar pentru ceilalți.
Mara și-a coborât ochii spre brățară.
Gestul acela m-a durut mai mult decât insulta femeii.
Până atunci, brățara fusese pentru ea dovada unei lupte pe care o încheiase.
În acel moment părea să fi devenit dovada că era diferită.
M-am așezat lângă ea și i-am tras puțin șezlongul spre umbră.
— Nu ai făcut nimic greșit, i-am spus.
— Știu.
Dar tonul ei îmi spunea că nu era convinsă.
Aproximativ douăzeci de minute mai târziu, angajatul în tricou polo a trecut pe lângă noi.
Ținea în mâini o cutie elegantă, lucioasă, de culoare albastră.
Când a ajuns în dreptul meu, mi-a făcut discret cu ochiul.
Nu a fost nimic teatral.
Doar o mișcare scurtă, suficientă cât să mă facă să mă îndrept și să urmăresc ce urma.
A mers direct spre femeia așezată pe șezlongurile noastre.
— Mă scuzați, doamnă.
Ea și-a împins ochelarii pe creștet.
— Da?
Angajatul i-a oferit un zâmbet profesionist și strălucitor.
— Felicitări! Sunteți al cinci sutelea oaspete care s-a cazat săptămâna aceasta în resortul nostru. Am pregătit un mic dar pentru dumneavoastră.
Chipul ei s-a luminat imediat.
— Ți-am spus eu, Radu! Aici chiar știu să-și trateze clienții! i-a spus triumfătoare bărbatului.
Câțiva oameni aflați lângă piscină au întors capetele spre ei.
Angajatul a ridicat cutia suficient de mult încât să fie văzută.
Femeia și-a îndreptat spatele și și-a aranjat părul.
Părea deja pregătită să primească felicitări din partea tuturor.
— Este pentru mine? a întrebat.
— Desigur.
I-a întins cutia albastră.
Ea a deschis-o nerăbdătoare, cu ambele mâini.
Înăuntru se aflau brățări VIP, un voucher pentru o cabană privată lângă bazin, acces la centrul spa, o ședință foto de familie la apus și o rezervare la restaurantul cel mai apreciat din complex.
A tras aer în piept.
— Doamne!
Partenerul ei și-a lăsat în sfârșit telefonul deoparte.
— Nu pot să cred.
Femeia a ridicat unul dintre vouchere, apoi a întins imediat mâna după brățările VIP.
— Asta înseamnă că avem acces la cabana privată chiar astăzi?
— Imediat ce activăm pachetul, i-a răspuns angajatul.
— Minunat.
Bărbatul în tricou polo a continuat să zâmbească.
— Înainte să îl activez, îmi puteți spune, vă rog, numărul camerei?
I l-a comunicat fără ezitare, cu o mândrie aproape caraghioasă.
Angajatul a verificat tableta pe care o ținea în mână.
A atins ecranul de două ori.
Apoi expresia i s-a schimbat.
Zâmbetul nu i-a dispărut.
Doar că, dintr-odată, însemna altceva.
— Mă tem că acest pachet nu a fost pregătit pentru camera dumneavoastră.
Mâna femeii a rămas suspendată deasupra cutiei.
— Cum adică?
— Numărul pe care mi l-ați spus nu corespunde celui asociat recompensei.
— Trebuie să fie o greșeală. Tocmai ați spus că eu sunt oaspetele cu numărul cinci sute.
Dinspre standul cu prosoape s-a apropiat managerul resortului.
La câțiva pași în urma lui venea salvamarul, cu fluierul legănându-i-se la piept.
Managerul a vorbit calm și politicos.
— Darurile sunt destinate oaspeților care aveau rezervate aceste două șezlonguri.
În jurul piscinei s-a lăsat o liniște care s-a întins treptat, asemenea cercurilor pe suprafața apei.
Zâmbetul femeii a început să se stingă.
— Dar au plecat.
Salvamarul i-a răspuns fără să ridice tonul.
— Au lipsit mai puțin de cincisprezece minute. Prosoapele erau fixate cu cleme pe care scria numărul camerei. Am văzut personal când le-ați desprins și le-ați aruncat la gunoi.