— Bineînțeles că știe, — zâmbi Irina. — Tocmai de aceea rânjește atât de neliniștit. Se bazează pe faptul că mă voi speria, voi plânge, îl voi ruga, voi negocia și, la final, voi semna orice hârtie îmi pune în față.
Irina ajunse spre seară la apartamentul bunicii, hotărâtă să vadă cu ochii ei cât de departe merseseră planurile celorlalți.
Mihai o aștepta deja lângă ușă. La picioarele lui se afla o sacoșă voluminoasă, iar el avea aerul unui om care se considera proprietar de multă vreme.
— În sfârșit a apărut și proprietara, — spuse el lung. — Irina, hai fără scenele tale. Aici totul e deja stabilit. Chiar nu am unde să stau.
— Mihai, nu ai unde să stai pentru că reușești să cheltuiești banii mai repede decât îți intră în cont, — îi răspunse ea, scoțând cheile. — E o poveste tristă, desigur. Dar tristețea ta nu transformă locuința altuia în proprietatea ta.
— De ce te încăpățânezi așa? — ridică el imediat vocea și făcu un pas spre ea. — Andrei a spus că problema este închisă. Toată familia a fost de acord.
— Iar familia a fost de acord, — râse Irina. — Este deja a treia oară când aud asta astăzi. În curând încep să țin evidența. La final tipăresc lista, o înrămez și o pun pe perete.
— Nu mai ai nicio limită? — glasul lui Mihai deveni și mai tare. — Oamenii vorbesc frumos cu tine, iar tu te dai importantă!
— Frumos înseamnă să ceri voie înainte, — Irina deschise ușa, dar rămase în prag și îi blocă trecerea. — Să vii cu bagajul și să-i anunți pe proprietari că te-ai mutat deja se numește tupeu. Un cuvânt foarte exact. Aproape elegant.
— Dă-te la o parte, — ceru el, încercând să se strecoare. — Măcar lasă-mă să duc lucrurile înăuntru.
— Nu, — răspunse ea fără să se clintească. — Nu ești invitat aici. Îți vei lua sacoșa înapoi. E și un exercițiu bun: să cari dus-întors consecințele promisiunilor făcute de alți oameni.
Mihai se încruntă, iar obrajii i se înroșiră, dar privirea liniștită a Irinei îl făcu să se oprească.
— O să regreți, — șuieră el, făcând un pas înapoi. — Andrei o să-ți facă viața un iad.
— Andrei mi-a făcut deja cafea dimineață, — răspunse ea. — A ieșit îngrozitoare. Așa că îi cunosc foarte bine nivelul posibilităților.
Când Irina se întoarse acasă, mulțumirea de pe chipul soțului începuse deja să se desprindă ca tapetul vechi.
— L-ai dat pe Mihai afară! — izbucni el imediat ce o văzu. — Îți dai seama cât m-ai umilit în fața rudelor?
— Nu am umilit pe nimeni, — spuse Irina, scoțându-și paltonul și așezându-l atent în cuier. — Mi-am apărat proprietatea. Sunt două lucruri diferite. Deși, pentru tine, probabil că diferența nu există.
— Ce încerci să demonstrezi? — ridică el glasul și începu să se plimbe prin bucătărie. — Apartamentul e gol, omul nu are unde locui, iar tu ții încuiate câteva camere!
— Să ajuți pe cineva înseamnă să-l sprijini cât timp încearcă să se ridice singur, — spuse Irina, pornind fierbătorul. — Să-i dăruiești o locuință unui bărbat care a risipit tot ce a primit nu este ajutor. Este un fond de finanțare a iresponsabilității altuia, înființat pe numele prostiei mele.
— Te-ai făcut tare deșteaptă, — strâmbă Andrei din nas. — Deși în viața de zi cu zi tot o împiedicată ai rămas.
— Aici ai grijă, — Irina se întoarse spre el. Vocea îi rămăsese joasă, însă în ea apăruse o răceală tăioasă. — Împiedicată, spui? Femeia asta împiedicată ți-a gătit opt ani, a strâns după tine, ți-a rezolvat problemele și nu te-a lăsat niciodată fără sprijin. Iar tu, într-o singură seară, ai încercat să-i iei ceea ce o lega de bunica ei.
— Ce legătură are memoria? — își aruncă el mâinile în aer. — Sunt doar niște ziduri și beton. Amintirile sunt în capul tău. De ce te agăți de niște metri pătrați?
— Tocmai de aceea mă agăț, — încuviință ea. — Omul care astăzi numește amintirea altuia „cărămizi” va numi mâine și soția tot o cărămidă inutilă.
Andrei insistă să meargă la părinții lui și să discute totul „ca într-o familie”. Irina acceptă. Nu pentru că avea de gând să cedeze, ci fiindcă prefera să încheie conversațiile neplăcute dintr-o singură dată, nu să le târască luni întregi.
— Trebuie să înțelegi, — vorbea el prea repede la volan, cu nervii întinși. — Toți se așteaptă să te porți normal. Ajungem acolo, zâmbești și spui că nu te deranjează ca Mihai să stea în apartament. După aceea, toată lumea se liniștește.
— Deci mi s-a repartizat un rol, — preciză Irina. — Proasta ascultătoare. Un singur act, fără pauză.
— Nu exagera.
— Hai să fim sinceri, Andrei, — se întoarse ea spre el. — Tu nu vrei atât să-l ajuți pe Mihai, cât vrei să le demonstrezi rudelor că în familia noastră tu iei hotărârile. Vrei să pari capul familiei folosindu-te de un lucru care nu ți-a aparținut niciodată.
— Vreau să fiu respectat! — răspunse el brusc și apăsă mai tare accelerația. — Iar tu mă faci să par slab în fața lor!
— Respectul nu se fură de la altcineva și nu se obține prin șiretlicuri, — spuse ea calm. — Se câștigă prin fapte. Tu ai decis să-l cumperi în rate, plătind cu apartamentul meu.