Doamna Elena a zâmbit.
— Foștii soți sunt printre cei mai nesiguri critici de artă. Veniți pe la galerie. Peste trei săptămâni deschid o expoziție de acuarelă și am nevoie de cineva care să dea viață sălilor.
Andreea s-a dus.
A petrecut o zi întreagă în galerie. A așezat compoziții florale printre tablouri, a schimbat nuanțe, a mutat vazele, s-a retras câțiva pași ca să privească ansamblul, apoi s-a apropiat iar și a mai îndreptat câte o ramură.
Când totul a fost gata, doamna Elena a trecut în tăcere prin fiecare sală. S-a oprit în fața lucrărilor, a privit florile, apoi s-a întors spre Andreea.
— Acum tablourile respiră. Dumneavoastră nu sunteți doar decorator, Andreea. Sunteți un fel de traducător. Traduceți culorile în limbajul lucrurilor vii.
Vernisajul a atras foarte multă lume.
După aceea, cincisprezece persoane s-au înscris la un atelier de compoziții florale pe care Andreea l-a ținut în săptămâna următoare.
Pentru prima dată după multă vreme, stătea în fața unor oameni și vorbea despre ceva ce îi plăcea.
Mihai a venit la atelier împreună cu Pufi.
Mopsul a adormit sub masă, iar Mihai s-a străduit din răsputeri să facă un buchet care, la final, semăna mai degrabă cu urmările unei explozii într-o florărie.
Andreea și-a mușcat buza ca să nu râdă.
— Mihai, asta este… expresionism?
— Este strigătul sufletului meu, Andreea. Sau strigătul lipsei mele totale de talent. Alege dumneata varianta care sună mai bine.
— Hai să-l aranjăm puțin. Ramura asta vine aici. Frunza aceasta o scoatem. Uite… vezi? Acum are loc să respire.
Mihai a privit-o câteva secunde.
— Vorbești despre flori, dar am impresia că vorbești despre oameni. Lângă tine parcă îți vine să îndrepți spatele.
Andreea nu i-a răspuns.
Dar a ținut minte vorbele lui.
Apoi Radu a sunat.
Nu pe ea.
Pe Cristina.
— Cristina, fii bună și spune-i soției mele că n-am de gând să duc singur în spate apartamentul ăsta. Ori se întoarce, ori vine să-și ia lucrurile. Și răbdarea mea are o limită.
Cristina a pus telefonul pe difuzor, astfel încât Andreea să audă tot.
Ea a rămas tăcută, iar cu fiecare cuvânt al lui Radu, chipul îi devenea din ce în ce mai liniștit.
— Radu, este lângă mine, a spus Cristina. Vorbește chiar tu cu ea.
A urmat o pauză.
Apoi vocea lui:
— Andreea? Termină odată circul ăsta. Intrăm în a patra lună. Ai idee cum mă descurc aici? Ioana își spală singură hainele, eu gătesc — prost, dar gătesc. Ai abandonat familia.
— Radu, eu n-am abandonat familia. Am plecat de lângă omul care, timp de doisprezece ani, m-a convins zi după zi că nu valorez nimic.
— Iar începi! Eu îți spuneam adevărul. Pentru binele tău.
— Pentru binele meu mă numeai „o funcție”. Pentru binele meu mă umileai în fața prietenilor. Pentru binele meu i-ai spus fiicei noastre că mama ei este o umbră.
— N-am spus așa ceva!
— Ba da. Pe paisprezece februarie, la cină. Ioana stătea în fața noastră. Îmi amintesc fiecare cuvânt, Radu. Le-am notat. Zi după zi. Într-un caiet. Toate umilințele tale.
S-a făcut liniște.
Era limpede că Radu nu se așteptase la asta.
El o cunoștea pe Andreea care tăcea, înghițea și apoi continua să gătească, să spele, să strângă și să se prefacă a doua zi că nimic nu se întâmplase.
Femeia care îi răspundea acum cu voce egală și cu date precise îi era străină.
— Bine. Să zicem că așa a fost. Și ce vrei acum?
— Am deja ce am vrut. Am plecat. Locuiesc separat. Câștig bani. Ioana vine la mine în vacanță. Am vorbit deja cu ea.
— Adică ai hotărât totul fără mine?
— Nu, Radu. Am hotărât pentru mine. Iar tu nu mai faci parte din viața mea și nici nu vei mai face.
A închis.
Cristina a luat cana cu ceai și a ridicat-o ca pe un pahar de șampanie.
— Pentru tine, Andreea.
Andreea și-a ridicat și ea cana.
— Pentru augustul acela. Pentru farmacia aceea. Și pentru femeia care mi-a dat un pahar cu apă și mi-a spus exact ce aveam nevoie să aud.
Au trecut șase luni.
Andreea închiriase o cameră, ținea cursuri și amenaja expozițiile galeriei. Ioana a venit la ea în vacanța de vară și a rămas toată luna iulie.
Niciuna dintre ele nu a încercat să recupereze dintr-odată timpul pierdut. Nu și-au făcut promisiuni solemne și nu și-au cerut una alteia să repare trecutul.
Pur și simplu au stat împreună.
Fără vină. Fără reproșuri. Fără datorii emoționale.
— Mamă, pot să merg și eu la cursurile Cristinei? E super.
— Poți. Dar te avertizez: în primele două săptămâni o să te pună să desenezi cu mâna stângă.
— De ce?
— Ca să nu-ți mai fie teamă să greșești. Mâna stângă nu știe să se prefacă.
Ioana a plecat la atelier, iar Andreea a ieșit să cumpere câteva lucruri.
În apropierea unei brutării de la intersecție l-a văzut pe Radu.
Mergea alături de o femeie tânără, atrăgătoare, îmbrăcată viu, care râdea zgomotos.
Andreea s-a oprit.
Pentru o clipă și-a ascultat propriul corp, așteptând reacția pe care crezuse că trebuie să o aibă.
O înțepătură de durere.
Gelozie.
Furie.
Resentiment.
N-a venit nimic.
Doar un gol limpede și liniștit, asemenea unui geam proaspăt spălat.