Radu a observat-o și s-a apropiat. Femeia a rămas lângă vitrina brutăriei.
— Andreea. Deci… așa.
— Bună, Radu.
El a privit-o de sus până jos.
— Arăți bine. Ai slăbit. Mă rog… mă bucur pentru tine.
— Mulțumesc. Și eu mă bucur că nu ești singur.
Radu și-a potrivit gulerul. Se vedea că pregătise în minte niște cuvinte, dar calmul ei îi strica parcă toate replicile.
— Ascultă… m-am mai gândit. Poate am exagerat amândoi. Poate ar trebui să mai încercăm o dată. Pentru Ioana.
— Ioana este cu mine. Și se simte liniștită fără tine. Radu, tu nu ai avut o izbucnire de moment. Ai făcut același lucru timp de doisprezece ani. M-ai distrus încet, puțin câte puțin. Asta nu e o greșeală de o seară. E o alegere repetată.
— Nu poți să tai totul așa!
— Pot. Am făcut-o deja. Acum șase luni, în august, când mi-am pus pardesiul pe mine pe o căldură de peste treizeci de grade și am ieșit pe ușă.
— Dramatizezi totul!
— Nu. Și îți spun încă o dată: nu. Nu știu cât va suporta femeia de lângă tine felul în care umilești oamenii. Dar într-o zi o să rămâi iar singur. Complet singur. Și atunci n-o să mai vorbești cu cineva pe care să-l rănești. O să vorbești doar cu propriul gol.
A dat scurt din cap și și-a continuat drumul.
Radu a rămas în mijlocul trotuarului cu expresia unui om care fusese obișnuit să deschidă mereu aceeași ușă cu propria cheie și care tocmai descoperise că, între timp, cineva schimbase încuietoarea.
În ajunul Anului Nou, Andreea stătea la masa mică din bucătăria locuinței închiriate.
Ioana dormea în camera alăturată, cu brațele în jurul unei perne.
Pe masă se aflau o coală de hârtie și un marker albastru.
Andreea a scris:
„Să trăiesc din iubire, nu din frică.”
A lipit foaia pe frigider cu un magnet în formă de floarea-soarelui.
Telefonul s-a aprins.
Mesaj de la Mihai:
„La mulți ani înainte de vreme. Pufi îți transmite salutări și cere oficial o plimbare pe 2 ianuarie. M-a informat că refuzurile nu sunt acceptate.”
Andreea a zâmbit și a răspuns:
„Spune-i lui Pufi că vin. Și să nu se supere dacă, în loc de cârnat, îi aduc un morcov.”
O săptămână mai târziu, de la niște cunoștințe comune, Andreea a aflat că tânăra pe care o văzuse cu Radu în fața brutăriei îl părăsise după numai o lună.
După aceea plecase alta.
Și apoi încă una.
Se pare că nu încuietoarea unei uși se schimbase.
Se schimbase ceva în oamenii care nu mai acceptau să îndure.
Radu a rămas singur în apartamentul gol, cu cămășile murdare, frigiderul aproape pustiu și aceeași tăcere în care o ținuse ani întregi pe Andreea.
Doar că, de data aceasta, tăcerea nu îi mai vorbea ei.
Îi vorbea lui.
Și părea să-i repete chiar propriile cuvinte:
— Nu te ține nimeni aici.
În același timp, Andreea se afla în galeria doamnei Elena și așeza ranunculus albi printre peisajele de iarnă.
În timp ce îndrepta o tulpină și făcea un pas înapoi pentru a privi ansamblul, s-a gândit că libertatea nu începe în clipa în care închizi o ușă în urma ta.
Libertatea începe atunci când nu mai simți nevoia să te întorci cu privirea.