Soarele de august încinsese asfaltul atât de tare, încât aerul deasupra trotuarului tremura ca deasupra unei plite. Andreea stătea în hol cu două sacoșe pline de cumpărături și asculta vocea lui Radu venind din sufragerie — leneșă, rece și indiferentă, exact așa cum o știa de ani de zile.
— Iar ai luat untul ăsta ieftin? De câte ori trebuie să-ți spun să cumperi ceva ca lumea? Dar, mă rog, ce pretenții să am de la tine? N-ai avut gust niciodată, la nimic.
Andreea a așezat sacoșele pe măsuța din hol încet, cu grijă, de parcă și zgomotul unei sticle răsturnate ar fi putut aprinde un nou conflict. Tonul lui nu o mai surprindea. După doisprezece ani de căsnicie devenise parte din casă, asemenea bâzâitului frigiderului sau scârțâitului parchetului vechi.
— Radu, am luat și pui, și legume. M-am gândit să fac ardei la cuptor, așa cum îți plac ție.
— Cum îmi plac mie? Tu ai reușit vreodată, în toți anii ăștia, să ții minte cum îmi place ceva? Tai ardeii de parcă despici lemne. Și uită-te puțin la tine. Iar porți bluza aia lălâie. Parcă nici nu te interesează cum arăți. După aceea mie trebuie să-mi fie jenă când ieșim undeva împreună.
Andreea și-a coborât privirea. Învățase regula de mult: dacă tăcea, Radu termina mai repede. Dacă încerca să se apere, urma inventarul complet al greșelilor ei, al defectelor și al tuturor lucrurilor pe care, în opinia lui, le făcea „cum nu trebuie”. Ajunsese să cunoască pe de rost această matematică a umilinței.
— Sunt doar obosită. Ioana a învățat toată ziua pentru lucrările de la școală și am stat cu ea.
— Exact, ești obosită. Tu ești mereu obosită. Dar de la ce? Stai acasă și nici măcar nu faci mare lucru. Alte femei au grijă de ele și tot le rămâne timp pentru toate. Tu ai ajuns doar o funcție. Personal de întreținere. Și probabil că un om plătit s-ar descurca mai bine.
Nu ridicase vocea. Nici măcar nu părea furios. O spusese aproape neutru, ca pe o informație despre vreme sau despre cât s-a scumpit benzina. Tocmai acea naturalețe o speria mai mult decât o ceartă adevărată.
— Radu, te rog. Nu de față cu Ioana.
— Ce-i cu Ioana? Are paisprezece ani. Vede tot. Nu mai e copil mic. Vede și ea că maică-sa s-a transformat într-o umbră. Și, apropo, nu te ține nimeni aici, Andreea. Nimeni.
Nu era prima dată când auzea acele cuvinte. La început o tăiaseră ca o lamă. Mai târziu o arseseră. Apoi se transformaseră într-o durere surdă, veche, așezată undeva adânc în ea.
Numai că în ziua aceea ceva s-a schimbat.
Andreea s-a uitat la sacoșele de pe măsuță, apoi la propriile mâini și la covorașul uzat de lângă ușă. După câteva secunde, a luat din cuier un pardesiu subțire — absurd de nepotrivit pentru căldura de august — și și l-a pus pe umeri.
— Unde pleci? Hei! Vorbesc cu tine!
— Te aud, Radu. Te aud de doisprezece ani.
A ieșit.
N-a trântit ușa. N-a izbucnit în plâns. N-a rostit niciun discurs pregătit. Pur și simplu a apăsat clanța și a pășit în aerul fierbinte de afară.
Radu nici măcar nu s-a ridicat de pe canapea.
Farmacia era la două străzi distanță. Andreea a intrat aproape fără să-și dea seama cum ajunsese acolo. Picioarele i se înmuiaseră, iar amețeala îi făcea impresia că tot ce o ținuse până atunci în picioare dispăruse dintr-odată. S-a oprit în dreptul unui raft cu vitamine și s-a sprijinit cu degetele de marginea lui de sticlă.
— Vă simțiți rău?
Femeia de la tejghea, scundă, trecută de cincizeci de ani, cu părul tuns scurt și o privire atentă, îi întindea deja un pahar cu apă.
Andreea l-a luat și a băut puțin. Răcoarea apei i-a coborât încet pe gât.
— Mulțumesc. Cred că mi s-a făcut rău de la căldură.
— Așezați-vă aici. Poate v-a crescut tensiunea? Avem tensiometru.
— Nu, mulțumesc. Nu e tensiunea. E… altceva.
Farmacista a privit-o câteva clipe fără milă ostentativă și fără curiozitate, dar cu o înțelegere atât de liniștită, încât Andreea a simțit că i se umplu ochii de lacrimi. Pe ecuson scria „Doina”, însă literele i se amestecau în fața ochilor.
— Știți, eu nu sunt medic, a spus femeia încet. Dar îmi dau seama că nu doar căldura v-a adus aici. Uneori, să pleci este singurul mod în care mai poți rămâne întreagă. Nu e slăbiciune. E o hotărâre.
Andreea a ridicat privirea.
O femeie pe care nu o mai văzuse niciodată tocmai spusese, pe un ton simplu și firesc, ceva ce ei îi fusese imposibil să formuleze ani la rând. Și tocmai simplitatea acelor cuvinte a lovit-o cel mai puternic.
— Chiar credeți că poți pur și simplu să pleci?
— Dumneavoastră ați plecat deja. Dacă sunteți aici, înseamnă că picioarele au înțeles înaintea minții. Acum trebuie doar să le ajungă și mintea din urmă.
Andreea a terminat apa, i-a mulțumit și a ieșit din farmacie.
Pe trotuar și-a scos telefonul și a coborât prin lista de contacte până la litera C.
Cristina.
Nu mai vorbiseră de un an și jumătate. Totul se rupsese după o aniversare la care Radu o ironizase grosolan pe Cristina în fața tuturor. Andreei îi fusese atât de rușine după aceea, încât nu mai avusese curaj să-și sune prietena.
A apăsat pe nume.
— Alo?