— Deschide imediat! Dacă nu, chem pompierii și îți taie toate încuietorile! — am izbit cu pumnul în ușa capitonată cu imitație ieftină de piele.
Cheia a intrat în yală, s-a rotit doar pe jumătate și s-a oprit brusc, de parcă ceva o bloca din interior. O clipă mai târziu am auzit pocnetul sec al zăvorului, un zăvor pe care eu nu-l folosisem niciodată.
După câteva secunde, ușa s-a întredeschis încet. În prag a apărut sora mea mai mică, Ioana. Purta halatul meu preferat, verde-smarald, din mătase adevărată, cumpărat dintr-un magazin elegant din centrul Bucureștiului după ce primisem un bonus la serviciu. Poalele lungi se târau pe gresia murdară din hol.
— Vai, Andreea, de ce bați așa? — a întrebat ea căscând și și-a sprijinit palma pe burta deja vizibil rotunjită. — Noi încă dormeam.
Am trecut pragul și era cât pe ce să mă împiedic de o pereche de adidași străini, uzați și cu vârfurile decojite. Pe măsuța din hol se îngrămădeau pliante publicitare, chei murdare și un pachet gol de țigări.
În ghiveciul mare cu ficusul meu, de care aveam grijă de ani de zile, era înfipt un chiștoc. O dâră cenușie de scrum se așezase chiar peste frunzele verzi și lucioase. Mi-am strâns pumnii atât de tare, încât unghiile mi s-au înfipt în palme.
— Ioana, dai jos halatul meu chiar acum, vă strângeți lucrurile și plecați. Aveți zece minute.
— Salut, doamna avocat, — s-a auzit o voce leneșă dinspre bucătărie.
În ușă a apărut Mihai, soțul surorii mele. Avea pe el doar o pereche de boxeri gri, lăbărțați, iar în mână ținea o sticlă rece de bere. Pe umăr i se vedea o zgârietură roșie, proaspătă.
— Ce-ai început să țipi așa? — a rânjit el și a băut direct din sticlă. — Ca să știi, noi stăm aici perfect legal. Ai auzit de legi, nu? Parcă tu erai specialista familiei.
— Mihai, închide gura până nu te ajut eu s-o faci altfel, — m-am apropiat de el până aproape i-am simțit mirosul de bere. — Ieșiți din apartamentul meu. Acum.
— Nu poți să ne dai afară, Andreea, — s-a văicărit Ioana, ascunzându-se după spatele lat al soțului ei. — Mihai are dreptate. Ai un apartament mare, cu trei camere, locuiești singură, iar eu urmează să nasc. Chiar n-avem voie să stăm și noi în condiții normale? Doar suntem familie.
— Și avem acte, ca să fie clar, — a adăugat Mihai. — Așa că liniștește-te, proprietăreaso. Noi rămânem aici mult și bine.
M-am dus în dormitor și am trântit ușa chiar în fața lui Mihai, care începuse să înjure. Inima îmi bătea atât de puternic, încât aveam impresia că mi se urcase în gât.
Am deschis laptopul, am intrat pe portalul de servicii publice și am verificat secțiunea referitoare la locuința mea. Pagina se încărca îngrozitor de încet, parcă doar ca să-mi încerce răbdarea. În cele din urmă, ecranul s-a actualizat.
La rubrica locuinței apărea o notificare nouă a Ministerului Afacerilor Interne. Două persoane figurau cu reședință temporară în apartamentul meu cu trei camere: Mihai și Ioana. Perioada: cinci ani. Temeiul: contract de folosință gratuită a locuinței. Iar în dreptul proprietarului apărea o imitație grosolană a semnăturii mele.
M-am lăsat încet pe spătarul scaunului și am simțit cum îmi îngheață vârfurile degetelor. Lucram de ani de zile ca avocat în domeniul imobiliar și am înțeles imediat ce schemă pregătiseră.
Ioana era însărcinată. După naștere, copilul putea fi trecut la adresa mamei fără ca proprietarul să mai fie întrebat separat. Iar scoaterea unui nou-născut din evidență, fără o altă adresă, putea transforma totul într-un coșmar lung, cu autorități, instanțe și amânări. Mă puteam trezi blocată ani întregi în procese, în timp ce Mihai continua să bea bere în bucătăria mea și să se poarte ca stăpânul casei.
Am privit suportul gol pentru chei de lângă intrare. Cu o lună înainte, Ioana venise la mine „doar la o cafea”. Atunci îmi luase setul de rezervă.
Din mine s-a ridicat o supărare veche, arsă aproape complet de trecerea timpului, dar niciodată dispărută.
Aveam optsprezece ani când părinții, fără să-mi spună nimic, au vândut casa veche din lemn a bunicii, într-un sat de lângă Buzău. Fusese singurul loc în care mă simțisem vreodată cu adevărat acasă. Toți banii obținuți s-au dus pe nunta luxoasă a Ioanei, organizată într-un complex de evenimente de la marginea orașului, cu limuzină, taraf și invitați până dimineața.
Căsnicia aceea a ținut doar șase luni. Casa copilăriei mele, însă, dispăruse pentru totdeauna.
Atunci părinții doar ridicaseră neputincioși din umeri:
— Ioanei îi trebuie mai mult. Ea e mai sensibilă.
La optsprezece ani rămăsesem, practic, fără un acoperiș al meu. Acum aveam treizeci și trei și, în spate, sute de dosare câștigate.
Am închis laptopul și am inspirat adânc.
Probabil se așteptau să fug direct în instanță, să depun plângeri și să contest ani de zile contractul fals. Un proces civil putea fi lung, obositor și plin de amânări.
Nu. Aveam de gând să joc alte cărți, unele după care viața lor nu avea să mai arate niciodată la fel.
A doua zi dimineață am ieșit din apartament fără zgomot, fără să-i trezesc.