Mirela se întoarse încet spre soțul ei.
El stătea în hol și se prefăcea că își caută cheile.
— Andrei a spus asta?
Bărbatul o privi vinovat.
— Mi-a scris ieri…
— Și ai acceptat?
— Am crezut că te descurci.
Mirela simți cum ceva îngheață înăuntrul ei.
Nu izbucni.
Pur și simplu îngheță.
— Ai hotărât că mă voi descurca fără să mă întrebi?
— De ce faci acum o scenă?
După patruzeci de minute, copiii erau deja în apartament.
Elena plecă în grabă, promițând că se întoarce până la ora unu.
Mirela trecu prin primul apel video ca printr-o minune.
La al doilea, Vlad năvăli în cameră cu un pistol de jucărie și strigă:
— Poc! Ai murit!
Clientul de pe ecran amuți.
Mirela se înroși.
— Îmi pare rău.
Închise microfonul, îl scoase pe băiat din încăpere și trase ușa după el.
După șapte minute se auzi o bubuitură.
Pe hol zăcea fotografia de la nunta lor, spartă în bucăți.
Radu plângea.
Vlad stătea alb la față.
Mirela strânse cioburile și se întoarse la calculator.
Clientul devenise rece.
— Poate ar fi mai bine să mutăm prezentarea într-o zi în care veți putea lucra în condiții mai potrivite.
Cuvintele acelea o loviră mai tare decât orice țipăt.
La ora trei, Elena încă nu venise.
La patru, Mirela coborî să ducă gunoiul și se întâlni lângă lift cu vecina ei, doamna Viorica.
— Iar ai nepoții la tine, Mirela?
— Da.
— Eu am văzut-o astăzi pe mama lor.
Mirela deveni atentă.
— Unde?
— La centrul comercial, în cafenea. Era cu o femeie. Stăteau și râdeau.
— Poate ați confundat-o.
— Nu sunt chiar atât de bătrână.
Ajunsă înapoi în apartament, Mirela deschise rețelele sociale.
Prima fotografie pe care o văzu o făcu să încremenească.
Elena stătea la o masă, lângă un desert uriaș, împreună cu două prietene.
Sub fotografie scria:
„Și mamele au nevoie de o zi liberă!”
Postarea fusese făcută cu patruzeci de minute în urmă.
Mirela nu o sună.
Salvă imaginea.
Pentru prima dată după multă vreme, refuză să mai găsească explicații pentru comportamentul altcuiva.
Elena apăru abia la șase.
— A fost un coșmar! începu ea încă din prag. Era o coadă nesfârșită, dentistul a întârziat…
Mirela îi întinse telefonul.
Elena văzu fotografia.
Tăcu.
— Bine, da, spuse în cele din urmă. După aceea m-am întâlnit cu fetele. Și ce-i cu asta?
— Ai spus că mergi la dentist.
— Și chiar am fost.
— În fotografie stai la cafenea exact în timp ce eu îmi mutam prezentarea pentru că aveam grijă de copiii tăi.
Elena își dădu ochii peste cap.
— Doamne, Mirela! Tu nu ai copii, nu înțelegi cât de mult simți uneori nevoia să respiri puțin.
Cuvintele fuseseră alese intenționat.
Elena știa foarte bine că, cu câțiva ani înainte, Mirela și Andrei încercaseră mult timp să aibă un copil, dar fără rezultat.
Durerea o străpunse.
De data aceasta însă nu o lăsă să se transforme în vinovăție.
— E normal să vrei o pauză, răspunse ea încet. Nu e normal să minți omul căruia îi lași copiii.
În acel moment sosi Andrei.
Când află ce se întâmplase, se încruntă.
— Elena, de ce ai mințit?
— A început și el acum? Serios?
— Din cauza ta, Mirela aproape a pierdut clientul.
Elena își privi fratele ca și cum ar fi văzut în fața ei un străin.
— Vorbești serios?
Și Mirela fu surprinsă.
Pentru prima dată, Andrei încerca măcar să-i răspundă surorii sale.
Atunci sună telefonul.
Era mama lui, Doina.
Apare după aproximativ o jumătate de oră.
Aducea un tort și trei cutii uriașe.
— Unde sunt băieții mei?
— Elena i-a luat deja, răspunse Andrei.
— Păcat! Le-am adus jucării.
Așeză toate cutiile lângă canapea.
— Le las aici. Oricum sunt mereu la voi.
Mirela se uită la ele.
— De ce aici?
Soacra ei păru sincer nedumerită.
— Și unde să le pun?
— La Elena acasă, de exemplu.
— La ea e prea puțin spațiu.
— Atunci la dumneavoastră.
Doina își strânse buzele.
— Eu am probleme cu tensiunea.
— Iar eu am de lucru.
— Ce lucru? Stai toată ziua la calculator.
Mirela zâmbi scurt.
În sfârșit, totul devenise limpede.
Sora lui Andrei credea că Mirela era „oricum acasă”.
Soacra considera că munca la calculator nu era muncă adevărată.
Soțul ei credea că e mai simplu să accepte decât să se certe.
Iar Mirela trebuia, nu se știa de ce, să țină cont de dorințele tuturor.
— Doina, spuse ea calm, luați jucăriile.
— Poftim?
— Nu vor rămâne aici.
Andrei se încordă.
— Mirela…
— Nu. Ajunge.
Soacra păli.
— Sunt copiii familiei noastre!
— Da.
— Atunci care e problema?
Mirela se uită întâi la ea, apoi la soțul ei.
— Problema este că și casa aceasta îmi aparține. În ultima vreme, toți vă purtați de parcă eu nici nu aș exista aici.
— Ce prostii!
— Chiar? Elena hotărăște când își lasă copiii aici. Andrei acceptă fără să mă întrebe. Dumneavoastră decideți unde le vor fi ținute lucrurile. Iar eu ar trebui să zâmbesc, fiindcă suntem „familie”.
Doina se întoarse spre fiul ei.
— Andrei, ai de gând să o lași să-mi vorbească așa?
Mirela așteptă.
Acela era momentul.
Dar Andrei își feri din nou privirea.
— Mamă, haideți să nu ne certăm.
Și atunci Mirela înțelese: nimic nu se va schimba cât timp ea va aștepta ca altcineva să-i dea voie să-și apere propriile limite.