Seara târziu, lui Andrei îi sosi un mesaj.
„Mâine dimineață îi aduc pe băieți pentru două zile. Am o deplasare urgentă.”
Mirela citi mesajul.
— Ai acceptat?
— Încă nu i-am răspuns.
— Bine.
— Și ce să-i scriu?
— Că nu poți.
— Dar dacă are într-adevăr nevoie?
— Atunci îți iei două zile libere și stai tu cu nepoții.
Andrei o privi surprins.
— Eu?
— Tu.
— Dar am serviciu.
Mirela îl privi direct în ochi.
— Exact.
El nu spuse nimic.
Dimineața, Andrei plecase deja când se auzi soneria.
În fața ușii stătea Elena, iar lângă ea erau băieții.
La picioarele lor se aflau două rucsacuri și o valiză mică.
— Bună! spuse ea vioaie. Plec repede, mă așteaptă taxiul.
Mirela nu se dădu la o parte din prag.
— Elena, copiii nu vor rămâne aici.
Zâmbetul femeii dispăru.
— Cum adică?
— Exact cum am spus.
— Dar i-am scris lui Andrei!
— A-i scrie nu înseamnă că ai și stabilit ceva.
— Trenul pleacă peste o oră și jumătate!
— Atunci trebuie să găsești o altă soluție.
— Mirela, ai înnebunit?
— Nu.
— Sunt copiii lui Andrei!
— Atunci sună-l pe Andrei.
— El lucrează!
Mirela tăcu.
Elena auzi singură cât de absurd suna ceea ce spusese.
— Tu ai program flexibil…
— Nu.
— Mama nu poate.
— Găsește o bonă.
— Îți dai seama cât costă?
— Îmi dau seama.
— Faci asta intenționat! Vrei să-mi strici tot!
— Nu. Doar am încetat să-ți repar problemele.
Elena se uită la băieți.
Apoi își ridică ochii spre Mirela.
Și atunci aruncă lovitura pe care, probabil, o păstrase pentru acel moment.
— Ești doar geloasă. Eu am doi copii, iar tu nu ai niciunul.
Pe casa scării se lăsă o liniște apăsătoare.
Vlad își plecă privirea.
Chiar și el își dădu seama că mama lui spusese ceva rău.
Mirela simți cum i se strânge inima.
Totuși, vocea îi rămase calmă.
— Nu spune astfel de lucruri în fața copiilor.
Elena pufni.
— Adevărul doare?
— Nu. Dar acum înțeleg pe deplin de ce nu mai vreau să fiu mereu cea convenabilă pentru tine.
Elena apucă mânerul valizei.
— Îi las aici și plec.
— Nu-i vei lăsa.
— Și ce ai de gând să faci?
— Îl sun pe Andrei. Apoi pe mama ta. Iar dacă pleci cu adevărat, voi spune că ai lăsat copiii fără acordul adulților care trebuiau să aibă grijă de ei.
Elena o privi câteva secunde.
Apoi expiră furioasă.
— Atunci trăiți voi doi în fortăreața voastră!
Se întoarse.
Radu se uită brusc înapoi.
— Mătușă Mirela, ești supărată pe noi?
Întrebarea lui fu cea mai grea dintre toate.
Mirela se lăsă pe vine în fața lui.
— Pe voi, niciodată. Nu aveți nicio vină.
Băiatul dădu din cap.
Elena îl apucă de mână.
— Hai.
Ușa se închise.
Mirela se sprijini de perete.
Îi tremurau mâinile.
Nu simțea că învinsese.
Doar un amestec de ușurare și neliniște.
Știa foarte bine că seara avea să urmeze continuarea.
Andrei se întoarse furios.
— Ce ai făcut?!
— Bună seara și ție.
— Mama mă sună de ore întregi! Elena plânge! Și-a anulat plecarea!
— Îmi pare rău.
— Mirela!
Ea închise laptopul.
— Nu țipa la mine.
Andrei tăcu.
— Ai pus-o pe sora mea într-o situație îngrozitoare.
— Nu eu am pus-o acolo. S-a pus singură.
— Puteai să ajuți o singură dată!
Mirela râse.
Nu era un râs vesel.
— O singură dată?
Andrei se opri.
— În ultimele două luni, copiii ei au fost aici de unsprezece ori. De cinci ori mi-am anulat planurile. De două ori mi-am mutat munca. O dată am plătit un covor nou după ce au vărsat vopsea. Tu de câte ori ai rămas singur cu ei?
El tăcu.
— Exact.
— Dar este familia mea.
— Iar eu ce sunt?
Andrei își ridică ochii spre ea.
Mirela se ridică în picioare.
— Nu-ți interzic să-ți ajuți sora. Dacă vrei, ajut-o. Du-te la ea. Ia-ți liber. Renunță la planurile tale. Stai cu băieții la mama ta. Plătește o bonă. Fă ce vrei.
Se opri o clipă.
— Dar nu mai ai dreptul să-ți plătești bunătatea cu timpul meu.
Andrei se așeză încet pe canapea.
— N-am privit niciodată lucrurile așa.
— Pentru că ți-a fost convenabil să nu le privești.
Cuvintele îl loviră direct.
Își trecu palma peste față.
— Pur și simplu nu voiam să mă cert cu mama și cu Elena.
— Așa că te-ai certat cu mine.
— Nu asta am vrut.
— Dar asta ai făcut.
Andrei rămase mult timp tăcut.
Apoi întrebă:
— Și dacă se supără pe mine?
Pentru prima dată în acea seară, Mirela se înmuie puțin.
— Atunci poate vei afla dacă te iubeau pe tine sau răspunsul tău permanent: „da”.
El o privi.
Pe chipul lui se schimbase ceva.
Ca și cum un răspuns simplu devenise, în sfârșit, mai complicat decât crezuse.
A doua zi, Andrei își sună singur sora.
Mirela nu trase cu urechea.
Totuși, vocea soțului se auzea din bucătărie.
— Nu, Elena.
Urmă o pauză.
— Pentru că trebuie să o întreb mai întâi pe Mirela.
Din nou tăcere.
— Nu, nu ea m-a obligat.
Vocea Elenei deveni atât de puternică, încât câteva cuvinte ajunseră până în cameră.
— Papă-lapte…
— Nu vorbi așa.
Pauză.
— Și nu o implica pe mama.
Mirela rămase nemișcată, cu cana în mână.
— Dacă ai nevoie cu adevărat de ajutor, sună din timp. Dacă sunt liber, te ajut. Dar nu mai accept situații în care îmi spui că deja ești pe drum.
Închise și intră în bucătărie.
— Cred că acum nu mai am soră, spuse el.
— Ba ai.
— De unde știi?