— Nu e nimic din ce îți imaginezi, încercă soțul meu să se apere.
— Bineînțeles. Te-ai dus doar la Cristina să joci șah, am răspuns eu.
Mihai rămase nemișcat în prag.
Lângă ușă erau așezate două genți de voiaj, închise cu grijă. Pe mânerul uneia dintre ele atârna haina lui, ca într-un hotel în care oaspetele și-a eliberat camera și urmează să plece.
Se uită mai întâi la bagaje, apoi la mine.
Îi vedeam aproape limpede gândurile schimbându-se unul după altul. Discursul pregătit, cel care începea probabil cu „trebuie să vorbim”, nu mai avea niciun rost.
— Ioana, așteaptă.
— Nu plec nicăieri. Pune cheile pe măsuță.
Nu se mișcă.
Rămase în prag, cu pantofii încă în picioare, privind spre mine cu o nedumerire pe care nu i-o mai văzusem de mult. Mihai era obișnuit să controleze orice conversație. La serviciu, lucrul acesta era numit abilitate de negociere.
Acasă proceda exact la fel.
În cei douăzeci și trei de ani de căsnicie, eu nu inițiasem niciodată prima o discuție cu adevărat serioasă.
Până în seara aceea.
— De unde știi de Cristina?
Nu i-am răspuns.
Am trecut în bucătărie și am apăsat butonul fierbătorului.
Chiar aveam nevoie de un ceai.
Timp de trei săptămâni mă pregătisem pentru seara aceea. Iar acum, când venise în sfârșit, nu simțeam nici panică, nici gol în suflet.
Doar liniște.
O liniște care apare după multe nopți nedormite, când omul ia, în cele din urmă, o hotărâre și reușește să adoarmă fără să se mai lupte cu propriile gânduri.
Aflasem despre Cristina din întâmplare.
Mihai își lăsase telefonul la încărcat și intrase în baie. Nu-i verificasem niciodată mesajele și nu căutasem dovezi că mă înșală.
Dar ecranul se aprinsese singur.
Primise un mesaj vocal.
Vocea unei femei suna caldă, sigură pe ea:
„Te aștept. Doar să nu întârzii.”
Aș fi putut să fac scandal chiar în acea seară.
Nu am făcut-o.
M-am așezat la masa din bucătărie, mi-am turnat un pahar cu apă și am început să mă gândesc.
Apartamentul îl moștenisem de la tatăl meu. Tata murise cu șapte ani în urmă și îmi lăsase locuința cu trei camere.
Mihai se mutase acolo înainte să ne căsătorim.
La început spunea „apartamentul Ioanei”.
Apoi a început să-i spună „apartamentul nostru”.
Iar după câțiva ani a rămas doar „apartamentul”, de parcă apăruse singur și îi aparținuse dintotdeauna.
Mașina o cumpărasem cu doi ani înainte, din banii mei, după ce primisem o promovare la serviciu.
Cu toate acestea, cel mai des o folosea Mihai, pentru că el „avea treabă”.
Eu mergeam cu metroul.
Când i-am spus totul Elenei, prietena mea nu m-a crezut.
— Vorbești serios? Pur și simplu îi strângi lucrurile și îl dai afară?
— Și ce ar trebui să fac? Să alerg după el și să țip?
— Nu. Dar măcar ai putea să plângi.
— Elena, am plâns deja. Marți. O oră și jumătate. A fost suficient.
În următoarele două săptămâni m-am ocupat de documente.
Am verificat actul de proprietate și m-am asigurat că era trecut doar numele meu.
Am găsit contractul de vânzare-cumpărare al mașinii.
Am recitit convenția matrimonială, semnată cu douăzeci de ani în urmă la insistența mamei mele.
Atunci mama îmi spusese:
— Ioana dragă, actele nu sunt făcute din neîncredere. Sunt pentru ca lucrurile să fie clare.
Mihai râsese și semnase fără să protesteze.
Avea treizeci de ani și considera acel document o formalitate inutilă.
După atâția ani, formalitatea aceea se dovedise foarte folositoare.
Soțul meu intră în bucătărie fără să-și scoată pantofii.
Nu parchetul m-a durut.
Ci faptul că înainte se descălța întotdeauna.
Acum stătea încălțat, ca și cum nu mai făcea parte din casa aceea.
— Ioana, hai să discutăm calm.
— Sigur. Lasă cheile de la apartament și de la mașină. Lucrurile sunt strânse. Poți să verifici. Geaca de iarnă am pus-o în geanta din stânga.
Se așeză greu pe scaun, cu gestul unui bărbat care nu mai știe unde să-și țină mâinile.
— Mă dai afară?
— Nu. Tu ai ales să pleci. La Cristina. Eu doar ți-am făcut bagajele.
— Dar de unde ai…
— Mihai, asta durează de trei săptămâni. Te întorceai aproape de ora unsprezece seara, hainele tale miroseau a un parfum pe care nu-l cunosc, iar mesajele le ștergeai în baie. Nu sunt nici oarbă, nici surdă. Am patruzeci și șase de ani, nu șaisprezece.
Își acoperi fața cu palmele.
Am pregătit ceaiul.
Am pus pliculețul în cană, am turnat apă fierbinte și am adăugat o linguriță de miere.
Mâinile nu-mi tremurau deloc.
Eram mândră de mine.
— Totul e mult mai complicat, spuse el într-un târziu.
— Pentru mine e foarte simplu. Locuința este a mea, mașina la fel. Cheile trebuie lăsate pe măsuță. Ce anume nu înțelegi?
— Știi foarte bine cât am investit eu în casa asta…
— Știu. Ai montat perdelele din dormitor și ai chemat instalatorul de două ori. În rest, am plătit eu. Dacă vrei, putem verifica bonurile. Sunt într-un dosar, în dulap.
Tăcu.
Nu pentru că s-ar fi simțit rănit.
Mihai se obișnuise să considere viața aceea a lui.
Nu din punct de vedere legal, ci înăuntrul lui.
Locuia în apartamentul meu, conducea mașina mea și își invita prietenii în bucătăria mea.