La un moment dat, încetase pur și simplu să observe că nimic din toate acestea nu-i aparținea.
Probabil că nici Cristina nu știa.
Telefonul din buzunarul lui scoase un sunet scurt.
Mihai îl scoase instinctiv și aruncă o privire spre ecran. Am observat cum i se mișcă ușor sprânceana.
Nu întoarse telefonul cu ecranul spre mine.
Nici nu era nevoie.
Chipul lui spunea tot.
— Îți scrie ea?
Mihai băgă telefonul la loc.
— Ioana, nu vreau să se termine totul așa.
— Cum ai fi vrut să se termine?
— Cu gențile la ușă. Ca și cum aș fi un băiat vinovat, dat afară din propria casă.
— Și cum îți imaginai? Te vezi de trei săptămâni cu altă femeie, iar eu trebuia să aștept cuminte până când găseai o formulare elegantă, de tipul „avem nevoie de o pauză”?
Deschise gura, dar nu spuse nimic.
Pentru că ghicisem.
Exact scena aceea o pregătise Mihai.
Ar fi venit acasă, s-ar fi așezat pe acel scaun și ar fi rostit ceva de genul:
„Ioana, trebuie să fiu sincer cu tine.”
Apoi eu ar fi trebuit să izbucnesc în plâns și să-l rog să rămână.
Iar el ar fi plecat cu aerul unui bărbat nobil, convins că fusese obligat să ia o decizie cumplit de grea.
O poveste frumoasă.
Dar numai pentru el.
Eu am hotărât să schimb scenariul.
— Cristina știe că apartamentul este al meu? l-am întrebat.
Mihai nu răspunse.
Doar își feri privirea.
Nu știa.
— Dar despre mașină?
Din nou, tăcere.
— Ce i-ai povestit, mai exact?
Se ridică brusc.
Scaunul alunecă pe podea cu un scârțâit neplăcut.
— Nu mai este treaba ta.
— De acord. Nu mai este. Atunci lasă cheile pe măsuță.
Telefonul sună iar.
De data aceasta Mihai nici măcar nu-l mai scoase.
Se întoarse în hol.
Eu am rămas în bucătărie, sorbind din ceai și ascultând.
S-a auzit foșnetul unei haine, apoi pocnetul fermoarului unei genți. Probabil voia să verifice ce pusesem înăuntru.
După aceea, liniște.
A durat aproape douăzeci de secunde.
— Mi-ai pus sacoul albastru?
— Este în geanta din dreapta. Și cele patru cravate sunt tot acolo.
Iarăși tăcere.
Îl vedeam cu ochii minții lângă măsuță, privind legătura de chei și gândindu-se.
Nu la mine.
Ci la felul în care avea să apară în fața Cristinei.
Fără mașină.
Într-un taxi.
Cu două genți grele.
La serviciu, ea îl văzuse îmbrăcat elegant și la volanul mașinii mele.
Îl auzise vorbind despre cum „renovăm” și despre faptul că „trebuie să trec pe la parcare”.
Pentru Cristina, Mihai era un bărbat înstărit, care avea de toate.
Acum îi mai rămâneau doar două genți, telefonul, portofelul și sacoul albastru.
— Ioana.
— Da?
— Aș putea să mai rămân aici o vreme? Doar o săptămână, până găsesc un apartament potrivit.
Am pus cana pe masă.
— Nu.
— Aș dormi pe canapea.
— Mihai, am spus nu.
Tăcu o clipă.
— Ai devenit foarte rece.
— Nu am devenit altcineva. Așa am fost mereu. Doar că până acum nu ai avut motive să observi.
Nu mi-a răspuns.
În hol, broasca ușii făcu un clic.
L-am auzit ridicând gențile. După zgomot, păreau grele.
Pusesem totul.
Chiar și adidașii vechi cu care ieșea cândva la alergat dimineața.
Pe vremea când chiar alerga.
Telefonul meu sună.
Era Elena.
— A plecat?
— Da.
— Cum te simți?
— Sunt bine. Beau ceai.
— Ai pus miere?
— Da.
— Atunci ai făcut ce trebuia.
Pentru prima dată în seara aceea am zâmbit.
Nu din furie.
Nici măcar din ușurare.
Pur și simplu, prietena mea știa că atunci când am nevoie să simt puțină căldură, îmi pun întotdeauna miere în ceai.
După douăzeci de minute m-am uitat pe fereastră.
Mihai stătea în fața blocului, cu cele două genți lângă el. Taxiul încă nu sosise.
Vorbea la telefon.
Nu-i auzeam cuvintele, însă gesturile erau ușor de înțeles. Cu mâna liberă făcea semne largi, asemenea oamenilor care încearcă să explice:
„Nu este atât de simplu.”
Probabil Cristina îl întreba de ce întârzie și unde era mașina.
Am tras perdeaua.
Pe măsuța din hol rămăseseră cheile.
Două de la apartament.
Una de la mașină.
Și brelocul cu o busolă mică, pe care i-l dăruisem lui Mihai la cea de-a cincisprezecea aniversare a căsătoriei noastre.
Mai târziu, am scos busola de pe breloc și am pus-o într-un sertar.
Nu din sentimentalism.
Era pur și simplu un obiect frumos și nu aveam niciun motiv să-l arunc.
Ceaiul se răcise.
Afară cădea o ploaie măruntă.
Undeva jos, se trânti portiera unui taxi care tocmai sosise.
Totul se încheiase.