— O să divorțăm, dar eu nu plec din apartament. Nici să nu-ți imaginezi că mă poți da afară.
Radu rosti aceste cuvinte cu aceeași liniște cu care ar fi discutat despre cumpărăturile pentru cină. Își așeză cheile pe masă, deschise frigiderul și scoase o sticlă de apă minerală.
Eu stăteam lângă aragaz și încercam să-mi dau seama dacă auzisem bine.
— Poți să repeți?
— Ce anume?
— Vrei să divorțezi de mine, dar intenționezi să continui să locuiești în apartamentul meu?
— Mara, nu începe. Am stat aici aproape șapte ani. Este și casa mea acum.
— Interesant raționament. Dacă ai conduce șapte ani mașina altcuiva, ar deveni și a ta?
Închise frigiderul cu un gest iritat.
— Nu veni cu comparații ridicole!
— Atunci explică-mi limpede.
Radu se așeză la masă.
— În perioada asta, chiriile sunt foarte scumpe. M-am uitat la anunțuri. O locuință decentă costă patruzeci sau cincizeci de mii. De ce să arunc banii pe fereastră? Mai rămân aici până găsesc ceva acceptabil.
— Cât timp?
— Trei luni. Poate șase. Vedem cum merge.
M-am așezat încet pe scaun.
Așadar, soțul meu hotărâse deja să divorțeze, își organizase în minte libertatea de după căsnicie, dar uitase un detaliu neînsemnat: unde urma să locuiască.
— Și dacă eu nu sunt de acord?
Radu zâmbi batjocoritor.
— Doar nu mă vei arunca în stradă după atâția ani de căsnicie.
Atunci am înțeles ceva foarte simplu: bărbatul cu care îmi împărțisem viața nu mă cunoștea deloc.
Apartamentul intrase în viața mea cu mult înainte să-l întâlnesc pe Radu.
Aveam douăzeci și nouă de ani când am primit cheile primei mele locuințe cu două camere. Timp de cinci ani muncisem aproape fără zile libere, renunțasem la vacanțe și plătisem lună de lună creditul.
Îmi amintesc și acum cum stăteam în mijlocul sufrageriei goale, privind pereții fără mobilă, și plângeam de fericire.
Era al meu.
Nu mi-l dăduseră părinții. Nu fusese cumpărat de soțul meu. Nu îl obținusem datorită unei căsătorii norocoase.
Era micul meu succes, câștigat singură.
L-am cunoscut pe Radu doi ani mai târziu. Era fermecător, atent și vorbea cu o ușurință care te făcea să te simți imediat în largul tău.
Îmi aducea cafea la serviciu, mă aștepta după turele obositoare și reușea să mă facă să râd chiar și în zilele cele mai proaste.
După zece luni mi-a propus să locuim împreună.
— De ce să plătim două locuințe? mă întreba el. Ai suficient spațiu, iar eu pot pune banii deoparte pentru viitorul nostru.
La vremea aceea, ideea mi se părea firească.
Radu s-a mutat cu două valize, un calculator și un aparat de cafea vechi.
Un an mai târziu ne-am căsătorit.
În primii ani am fost cu adevărat fericită.
Îmi pregătea micul dejun, mă întâmpina după serviciu și îmi cumpăra flori fără un motiv anume.
Apoi lucrurile au început să se schimbe încet.
Mai întâi au dispărut cinele luate împreună.
După aceea, discuțiile.
În cele din urmă, nici weekendurile nu ne mai doream să le petrecem unul lângă celălalt.
Deveniserăm doi vecini legați doar de aceeași bucătărie și de o căsătorie trecută în acte.
În ultimele luni, Radu repeta tot mai des că se săturase de viața de familie.
— Simt că am nevoie de libertate, Mara.
— Eu am nevoie de o relație normală, Radu.
— Nu mă înțelegi.
Poate că avea dreptate.
Într-o seară, mi-a spus solemn:
— Am hotărât să depun actele de divorț.
I-am răspuns doar atât:
— Bine.
Chipul i s-a lungit.
— Atât?
— Ce ai fi vrut să auzi?
— Nu știu… poate să discutăm?
— Am discutat un an întreg. Tu doar n-ai ascultat.
Se așteptase, probabil, la lacrimi, rugăminți și promisiuni că mă voi schimba.
Dar în seara aceea nu mai aveam nimic de salvat.
În afară de propria mea viață.
La câteva zile după conversația despre divorț, Radu a început să se poarte prin casă cu o siguranță uimitoare.
— M-am gândit să mă mut în camera mică, mi-a spus într-o dimineață, la micul dejun.
— În ce cameră?
— În fostul tău birou. Canapeaua de acolo este bună. Dormitorul mare rămâne la tine.
— Câtă generozitate.
— Și ce vrei să facem? Vom locui separat. Împărțim întreținerea, iar mâncarea și-o cumpără fiecare.
— Radu, trebuie să-ți găsești altă locuință.
A oftat apăsat.
— Iar începi?
— Este apartamentul meu.
— Din punct de vedere legal.
— Și în realitate.
— Mara, nu intenționez să discutăm despre asta în fiecare zi. Am nevoie de timp.
L-am privit cu atenție.
— Cauți măcar o locuință?
— Bineînțeles.
— Și ce ai găsit?
— Una este prea departe. Alta costă prea mult. La a treia nu există loc de parcare.
— Dar a patra?
— Are bucătăria prea mică.
Abia m-am abținut să nu râd.
Bărbatul care voia să înceapă o viață liberă descoperise că libertatea avea condiții foarte pretențioase.
Mai ales atunci când trebuia plătită din propriul buzunar.
După o săptămână, devenise limpede că Radu nu avea nicio intenție să plece.
Își făcuse abonament la o sală nouă, cumpărase pantofi sport scumpi și începuse să se întâlnească mai des cu prietenii.
În același timp, continua să folosească locuința mea, aparatele mele și toate avantajele unei case în care nu contribuia cu adevărat.