Într-o seară mi-a spus chiar:
— Apropo, dacă o să apară o femeie în viața mea, sper că nu vei face scene.
Mi-am ridicat privirea din carte.
— O femeie?
— La un moment dat, da. Doar divorțăm.
— Și ai de gând să o aduci aici?
Se opri, fără să știe ce să răspundă.
— Nu am spus asta.
— Dar te-ai gândit.
— Mara, complici totul.
Am închis cartea.
— Nu, Radu. Eu tocmai încerc să simplific lucrurile.
El nu a acordat nicio importanță cuvintelor mele.
A fost o greșeală.
Joi m-am întâlnit cu un avocat.
I-am arătat actele apartamentului, i-am povestit despre divorțul care urma și despre refuzul soțului meu de a se muta.
Avocatul m-a ascultat cu atenție.
— Locuința a fost cumpărată înaintea căsătoriei, iar acest lucru este important. Totuși, dacă soțul este înregistrat la adresă sau locuiește efectiv acolo, încetarea dreptului său de folosință trebuie făcută legal. Schimbarea încuietorilor fără respectarea procedurii v-ar putea crea probleme.
Am pregătit împreună o notificare scrisă prin care îi ceream să elibereze apartamentul și am discutat pașii următori în cazul în care refuza.
Nu voiam scandal.
Îmi doream un singur lucru: ca Radu să înțeleagă, în sfârșit, că divorțul nu înseamnă doar eliberarea de obligațiile unei căsnicii.
Înseamnă și să fii capabil să trăiești pe cont propriu.
Seara i-am întins notificarea.
A parcurs textul în grabă și pufni disprețuitor.
— Serios? Crezi că mă sperii cu niște hârtii oficiale?
— Nu vreau să te sperii. Vreau să încetez negocierile fără sfârșit.
— Eu nu mă grăbesc nicăieri!
— Atunci vom rezolva problema pe cale legală.
— Fă ce vrei!
A aruncat foaia pe masă.
Două zile mai târziu s-a întâmplat ceva la care nu mă așteptam deloc.
Radu a venit acasă într-o dispoziție excelentă.
Purta o cămașă nouă și se dăduse cu un parfum scump.
— Unde pleci?
— La Sorin. Să sărbătorim.
— Ce anume?
A zâmbit larg.
— Începutul noii mele vieți.
— Interesant. Ai găsit deja și o locuință?
— Mara, nu-mi strica seara.
S-a îndreptat spre ușă.
— Mă întorc mâine la prânz. Și să nu cumva să încui și broasca suplimentară.
— Să ai o seară plăcută, Radu.
A ieșit fluierând o melodie oarecare.
Eu am rămas în hol.
Câteva minute am privit ușa închisă.
Apoi mi-am luat telefonul.
În zilele care trecuseră, Radu făcuse un lucru despre care uitase să-mi spună.
Semnase un acord prin care accepta să părăsească locuința după primirea notificării scrise. Îl semnase aproape fără să-l citească, convins că oricum nu voi avea curajul să merg până la capăt.
Dar acum, când refuza categoric să stabilească data mutării, eu și avocatul meu am pregătit următorii pași cu și mai multă atenție.
În plus, aflasem că Radu avea deja posibilitatea de a locui temporar la un prieten. Pur și simplu îi convenea mult mai mult să rămână în apartamentul meu.
În noaptea aceea nu i-am aruncat lucrurile.
Nu i-am scos valizele pe palier.
Nu i-am atins actele și nici calculatorul.
Am strâns doar lucrurile mele personale, pe care intenționam de mult să le mut în camera ce urma să se elibereze, și am pregătit în liniște locuința pentru etapa următoare.
După ce am îndeplinit toate formalitățile necesare, Radu mi-a dat într-adevăr cheile și și-a transportat cutiile. Am întocmit o listă cu bunurile rămase și am stabilit când urma să vină după ele.
Era convins că făcuse doar o concesie temporară și că, în scurt timp, mă va convinge să mă răzgândesc.
În dimineața următoare a vrut să verifice.
A sunat la ușă.
Am deschis, dar am lăsat lanțul prins.
— Mara, pot să intru? Mi-am uitat încărcătorul.
— L-am pus împreună cu celelalte lucruri. Îl vei lua la ora stabilită.
— Hai, nu fi așa! Doar am locuit aici!
— Ai locuit, Radu. Acesta este cuvântul esențial.
S-a încruntat.
— Chiar ai de gând să schimbi încuietorile?
— După ce ai predat cheile și ai eliberat apartamentul, am dreptul să-mi protejez casa.
— Asta e tot? După șapte ani nici măcar nu mă mai lași să trec pragul?
— Tu ai ales să închei căsnicia noastră.
— Dar nu m-am gândit că va fi așa!
L-am privit direct.
— Cum credeai că va fi? Că soția va dispărea din viața ta, dar apartamentul ei va rămâne la dispoziția ta?
A deschis gura.
Apoi a tăcut.
Pentru prima dată după multă vreme, Radu nu mai găsea nimic de spus.
În aceeași seară m-a sunat socrul meu.
Când am văzut pe ecran numele lui Nicolae, m-am pregătit pentru o nouă serie de reproșuri.
Primele lui cuvinte m-au surprins însă.
— Mara, bună seara. Radu este la noi.
— Bună seara. Știu.
— A venit cu niște cutii, trei genți, un geamantan și un vagon întreg de nemulțumiri.
Am zâmbit fără să vreau.
— Ultimul lucru sigur nu-mi aparține.
Nicolae a râs încet.
Apoi m-a întrebat cu seriozitate:
— Spune-mi un lucru. Chiar voia să divorțeze, dar să continue să locuiască la tine?
— Da.
— Și pentru cât timp?
— Până găsea un apartament care să îndeplinească toate cerințele lui. Probabil câteva luni.
La celălalt capăt al firului s-a auzit un oftat greu.
— Înțeleg.
— Domnule Nicolae, nu am vrut să mă cert cu familia dumneavoastră.
— Tu nu te-ai certat cu noi, fată dragă.