Într-o zi am văzut din întâmplare un mesaj pe telefonul soțului meu: „Aseară a fost incredibil! Soția ta chiar nu și-a dat seama de nimic?” Nu am făcut scandal și nu i-am cerut nicio explicație. Doar am zâmbit calm, hotărâtă să aștept clipa în care voi afla tot adevărul.
Împlinisem cincizeci și șase de ani când, pentru prima dată, m-am întrebat cu adevărat dacă mai eram atrăgătoare pentru soțul meu, după treizeci și unu de ani de căsnicie.
Radu fusese întotdeauna tandru și atent cu mine.
În tinerețe găsea mereu un motiv să-mi arate ce simte. Se apropia în timp ce pregăteam cina, îmi lua mâna, mă cuprindea pe la spate sau mă săruta înainte de culcare.
„Pentru mine vei rămâne mereu fata care mi-a cucerit inima”, îmi spunea adesea.
Totuși, în ultimii doi ani, soțul meu părea că se transformase într-un alt om.
La început am refuzat să observ schimbarea.
Îmi spuneam că vârsta își cere dreptul. Nu mai eram de mult cei doi îndrăgostiți fără griji de odinioară. Responsabilitățile, oboseala, serviciul și grijile de fiecare zi își lăsau inevitabil amprenta asupra vieții de familie.
Cu timpul însă am înțeles că nu era vorba doar despre faptul că Radu devenise mai puțin afectuos.
Aveam impresia că evita în mod deliberat orice apropiere de mine.
Când mergeam mai devreme la culcare și îl chemam:
— Vii și tu? Mi-ar plăcea să stăm puțin unul lângă celălalt.
Răspunsul lui era aproape întotdeauna același:
— Mai termin filmul și vin.
Dacă mă așezam lângă el pe canapeaua din sufragerie, după doar câteva minute se ridica și pleca undeva.
— Mă duc să beau apă.
— Trebuie să răspund la un e-mail de la serviciu.
— M-a luat iar durerea de spate. Cred că dorm în seara asta aici.
Într-o zi am hotărât să încerc să readuc puțină romantism în relația noastră.
Mi-am cumpărat o cămașă de noapte frumoasă, mi-am aranjat părul și am folosit parfumul preferat al lui Radu, aroma care altădată îl făcea să nu-și mai poată lua ochii de la mine.
Când am intrat în dormitor, soțul meu mi-a aruncat doar o privire grăbită.
I-am zâmbit cu blândețe.
— Copiii au crescut și au viața lor. Mâine nu trebuie să ne trezim devreme, e zi liberă.
Radu s-a întors cu spatele.
— Lidia, nu în seara asta… Sunt epuizat.
Am încercat să mă comport ca și cum nu mă răniseră cuvintele lui.
Dar după ce s-a întors de partea cealaltă, am rămas mult timp privind întunericul, fără să reușesc să adorm.
În noaptea aceea am recunoscut, pentru prima dată, gândul de care mă temusem până atunci.
Oare soțul meu nu mă mai dorea?
O săptămână mai târziu i-am propus să plecăm împreună undeva și să rămânem peste noapte la un hotel.
— Doar o seară. Fără griji, fără alte persoane. Numai noi doi, ca pe vremuri.
Radu a zâmbit ironic.
— Vorbești serios? La hotel? La vârsta noastră?
Cuvintele lui m-au durut mult mai tare decât și-ar fi imaginat.
La vârsta noastră.
Din ziua aceea am început să petrec tot mai mult timp în fața oglinzii.
Priveam ridurile care se adânciseră.
Observam firele albe dintre părul meu.
Vedeam schimbările pe care înainte mă străduisem să le ignor.
Rațional, știam că îmbătrânirea este un lucru firesc.
Dar, undeva în adâncul sufletului, am început să-mi fie rușine de felul în care arătam.
Uneori mă gândeam că ar fi mai bine să nu mai încerc deloc să-i atrag atenția.
Tocmai atunci, comportamentul lui Radu a început să-mi ridice și mai multe semne de întrebare.
Telefonul devenise aproape o prelungire a mâinii lui.
Îl lua cu el chiar și când intra în baie.
Altădată îl lăsa ore întregi pe oriunde, fără să-i pese. Acum îl așeza mereu cu ecranul în jos.
De câteva ori, când primea un apel, ieșea pe balcon ca să vorbească.
Iar dacă îl întrebam cine îl sunase, răspundea de fiecare dată:
— Ceva de la serviciu.
În scurt timp a început să ajungă acasă tot mai târziu.
Într-o seară a venit aproape de ora unsprezece.
Câteva zile mai târziu, a intrat pe ușă aproape de miezul nopții.
— M-a reținut o ședință.
Îi acceptam explicațiile.
Sau poate mă străduiam cu disperare să le cred.
Până într-o zi de marți.
Radu intrase să facă duș, iar eu eram în bucătărie și voiam să-mi pregătesc un ceai.
Telefonul lui se afla pe masă, nu departe de mine.
Dintr-odată, ecranul s-a luminat.
Nu intenționam să-i citesc conversațiile.
Dar ochii mi s-au oprit fără voie asupra notificării.
În locul numelui apărea o singură literă.
„M”.
Dedesubt se putea citi:
„Aseară a fost minunat! Soția ta chiar nu a bănuit nimic?”
Am încremenit.
Pentru câteva secunde am avut impresia că nu mai pot respira.
Aseară…
Cu o zi înainte, Radu se întorsese aproape la miezul nopții.
Îmi spusese că fusese la o întâlnire de serviciu.
Atunci mi-am amintit mirosul necunoscut de pe cămașa lui.
În clipa aceea am auzit ușa băii deschizându-se.
M-am îndepărtat imediat de telefon.
Radu a intrat în bucătărie și s-a uitat atent la mine.
— Ce ai?
Nici acum nu înțeleg cum am reușit să zâmbesc.
— Nimic, dragule. Sunt bine.
A luat telefonul.
A citit notificarea.
Am văzut cum i se schimbă pentru o clipă expresia feței.
A tastat grăbit câteva cuvinte, apoi a șters conversația.