Își amintea perfect fotografiile.
Fuseseră făcute din întâmplare, iar colegii glumiseră multă vreme pe seama lor. Ea râsese împreună cu ceilalți și nu le dăduse importanță. Nici Mihai nu păruse interesat atunci.
De ce le scosese acum din nou?
— Le-am găsit într-un album vechi, a spus Mihai, așezând fotografiile una lângă alta. Ea spune mereu că a urât seara aceea, dar mie mi se pare că sunt printre puținele poze în care zâmbește cu adevărat. Îți amintești că ți-am povestit? Tocmai atunci ne-am cunoscut prima dată.
Femeia a zâmbit înțelegător.
— Sigur că îmi amintesc. De asta vrei să-i faci un colaj?
— Nu doar atât.
Mihai a scos dintr-un plic câteva bilete.
— Plecăm la Sibiu. Două săptămâni întregi. Vreau ca, de ziua ei, să-și amintească în sfârșit cum este să te odihnești fără să alergi mereu după ceva. Fotografiile sunt pentru albumul pe care vreau să i-l dăruiesc. Aș vrea să-i aduc înapoi amintirile noastre.
A făcut o pauză și a privit una dintre poze.
— Muncește atât de mult acum, încât aproape a uitat cum era când ne plimbam fără grabă pe străduțele centrului vechi, beam vin fiert și râdeam din nimic. Mai trebuia doar să iau de la tine cheile și actele pentru apartamentul în care vom sta.
Femeia a ridicat sprâncenele, amuzată.
— Și chiar nu știe nimic?
— Nimic. I-am spus că Ioana a plecat cu treabă în alt oraș. De fapt, tu ai fost deja acolo, ai verificat cazarea și ai pus totul la punct pentru sosirea noastră.
Abia atunci Andreea a înțeles.
Femeia era Ioana, prietena ei.
Din unghiul în care o văzuse prin ușă, cu spatele parțial întors și cu mintea tulburată de febră, nu o recunoscuse.
Și-a dus o palmă la piept. Inima îi bătea încă repede, dar acum motivul era cu totul altul. Spaima se transformase în ușurare, iar peste aceasta se așezase o tandrețe atât de puternică și neașteptată, încât simțea că i se umezesc ochii.
Cu numai câteva săptămâni în urmă îi spusese lui Mihai că nu mai avusese de ani întregi un concediu adevărat. Îi mărturisise cât de mult i-ar plăcea să se plimbe din nou prin centrul vechi al Sibiului, să treacă pe Podul Minciunilor, să stea fără grabă la o masă și să nu se gândească la telefoane, termene, tabele și rapoarte.
Dar de fiecare dată apăruse ceva urgent la serviciu și amânase călătoria.
Crezuse că Mihai o ascultase doar pe jumătate.
Se înșelase.
El reținuse fiecare cuvânt. Organizase totul pe ascuns, cu grijă, până la cele mai mici detalii, și chiar îi ceruse ajutorul Ioanei.
Iar ea, ascunsă în dormitor, își imaginase cine știe ce.
Andreea a deschis ușa și a ieșit.
Pașii ei au răsunat neașteptat de tare în liniștea apartamentului. Mihai s-a întors brusc. Când și-a văzut soția, s-a albit la față, iar o secundă mai târziu s-a înroșit până la urechi.
— Andreea? Tu… ce faci acasă? a întrebat el, încercând în grabă să acopere dosarul deschis cu mâinile.
— Mi-am luat liber, a răspuns ea încet, simțind cum îi dau lacrimile. Am febră. Și eu credeam că tu ești plecat cu treabă…
Mihai s-a ridicat imediat de la masă, a venit spre ea și i-a pus palma pe frunte.
— Dumnezeule, arzi! De ce nu mi-ai spus nimic? Iar eu nici măcar nu te-am anunțat că mă întorc… Eram convins că ești la birou. Voiam să pregătesc totul și apoi să-ți fac surpriza. Iartă-mă. Sunt un idiot.
Ioana s-a ridicat și ea și a zâmbit stânjenită.
— Andreea, chiar nu voiam să te speriem. Toată nebunia asta a fost ideea lui Mihai. Soțul tău este un romantic fără leac, a spus ea, arătând spre biletele de pe masă. Noi chiar voiam doar să-ți facem o bucurie.
Andreea a rămas câteva clipe fără să spună nimic. Se uita la Mihai și vedea în ochii lui vinovăție sinceră. Într-o mână ținea încă fotografiile vechi.
Abia atunci a observat ceva ce înainte îi scăpase.
Mihai alesese tocmai pozele în care ea părea fericită și lipsită de griji. Nu femeia cu fruntea încruntată de termene-limită, nu contabila care răspundea la telefon și se gândea permanent la cifre, ci Andreea de altădată, cea care știa să râdă fără motiv și să fie pur și simplu ea însăși.
— Mulțumesc, a șoptit ea și s-a apropiat de el. Nici nu-ți imaginezi cât de mult vreau să văd din nou Sibiul. Și cât de mult vreau să mergi acolo cu mine.
Mihai a luat-o în brațe cu grijă, de parcă se temea să nu o doară.
— Mâine dimineață mergem direct la medic, a spus el hotărât. Și nu vreau să mai aud nimic despre rapoarte urgente. Tu ești mai importantă decât toate.
Ioana a pus cheile pe marginea mesei.
— Vă sun mâine, bine? Acum aveți nevoie de liniște. Fă-te bine repede, Andreea.
După ce prietena lor a plecat, Mihai și-a așezat soția pe canapea, a învelit-o cu o pătură moale și i-a făcut ceai cu miere.
— Ești foarte supărată pe mine pentru tot spectacolul ăsta? a întrebat el, așezându-se lângă ea.
— Sunt, a răspuns Andreea zâmbind și și-a sprijinit capul pe umărul lui. Dar numai puțin. În schimb, acum o să am două săptămâni întregi de concediu și de data asta sigur nu mai renunț la ele.