Mai bombăni câteva minute pentru el, apoi împinse zgomotos scaunul și se duse și el la culcare. Se aștepta ca soția să încerce măcar să-l liniștească, să spună câteva cuvinte împăciuitoare sau chiar să-și ceară scuze, așa cum făcuse de alte ori. Andreea însă nu spuse nimic. Nu din mândrie și nici ca să-l pedepsească. Pur și simplu nu se simțea vinovată. Făcuse ceea ce credea că este firesc și nu avea de gând să-și ceară iertare pentru că își iubea mama, femeia care le sprijinise familia de atâtea ori.
Dimineața se ridică la ora obișnuită, atentă să nu trezească pe nimeni. Se pregăti, puse micul dejun pe masă, o ajută pe Mara să se îmbrace pentru grădiniță și, după ce își luă rămas-bun de la Radu, încă somnoros, plecă împreună cu fetița. Ziua îi trecu printre treburi și gânduri despre aniversare. Își dorea enorm ca seara să fie frumoasă și mama ei să simtă pe deplin dragostea celor apropiați.
Seara, după ce o culcă pe Mara, deschise șifonierul și scoase cu grijă hainele pregătite pentru eveniment. Pentru ea alesese o rochie delicată, într-o nuanță pastelată, iar pentru fiică un costum drăguț, în aceeași gamă cromatică. Pentru Radu pusese deoparte o cămașă gri care se potrivea perfect cu pantalonii lui. Împreună, cele trei ținute arătau armonios și elegant.
— Ce mai e și spectacolul ăsta? — rânji el dimineața, când văzu hainele pregătite. — Eu merg în cămașă albă. Păstrează-ți ideile de stil pentru altcineva.
— Cum vrei, — răspunse Andreea, fără să se certe, deși ceva o strânse pe dinăuntru.
Nu că refuzase cămașa gri o durea. O lovea felul în care Radu trata totul, de parcă efortul ei, starea ei de spirit și aniversarea care însemna atât de mult pentru ea n-ar fi avut nicio valoare.
Restaurantul era intim și plăcut. Mesele erau acoperite cu fețe de masă deschise la culoare, vesela fusese aranjată cu grijă, în sală se auzea muzică discretă, iar aerul avea miros de flori proaspete. Oaspeții se salutau bucuroși, se îmbrățișau, schimbau vești și zâmbeau. Elena arăta minunat și aproape că radia de fericire.
Radu se duse direct la masă și se lăsă greu într-un fotoliu, tolănindu-se cu aerul unui boier căruia îi mai lipsea doar cineva care să-i ia haina și să-i aducă totul la comandă. Andreea, ținând-o pe Mara de mână, se apropie de mama ei. Îi întinse cutia cu daruri cu emoție și grijă, dar fără gesturi teatrale.
— Mulțumesc, draga mamei, — zâmbi Elena și o strânse tare în brațe. — Le deschid puțin mai târziu, bine? Vreau să mă bucur pe îndelete de moment.
Andreea dădu din cap. Chiar atunci, telefonul din geantă începu să vibreze. Pe ecran apăru numele Rodicăi.
„Exact asta îmi mai lipsea acum”, își spuse ea, dar răspunse totuși.
— Da, doamnă Rodica?
— Bună, Andreea. Voiam să-i urez mamei tale la mulți ani. Să-i dorești sănătate din partea mea! Doar vă ajută atât de mult, nu? Nu ca noi, eu și tatăl lui Radu. Noi suntem rudele sărace, de care nu aveți nevoie. Tu de la oameni vrei numai bani.
— Ce tot spuneți? — întrebă Andreea, sincer nedumerită.
Se retrase din sală, merse până la baie și abia acolo își permise să răspundă mai apăsat:
— Ce legătură au „rudele sărace”? Și de ce credeți că nu avem nevoie de dumneavoastră?
— Pentru că așa este. Răducu mi-a povestit tot: cât te-ai străduit, cum ai ales darurile, cum ai pregătit aniversarea mamei tale.
— Eu n-am pregătit nicio aniversare. Mama a rezervat restaurantul. Eu doar i-am cumpărat cadouri. Și chiar nu înțeleg unde vreți să ajungeți.
— Vreau să ajung la faptul că, dacă vrei să-ți păstrezi căsnicia, va trebui să înveți să ai o relație bună cu mine. Știi foarte bine că îmi ajunge să pocnesc din degete și vă despart imediat pe tine și pe Radu, — spuse Rodica, cu o satisfacție greu de ascuns.
— Serios? Atunci nu vă mai deranjați. Mă ocup eu, dacă pe dumneavoastră și pe Răducu vă apasă atât de tare familia mea. Mâine vine la dumneavoastră cu lucrurile lui. Până la urmă, apartamentul în care locuim este al mamei mele, — răspunse Andreea, rece și ferm.
— Stai! — tonul soacrei se schimbă pe loc. — Nu asta am vrut să spun.
— Și atunci ce ați vrut? Să mă jigniți fără motiv pe mine și pe mama mea, iar după aceea să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic? Radu depășește tot mai des orice limită. Vorbește urât, face scene și se poartă îngrozitor. Eu pot să rabd mult, dar și răbdarea mea are un capăt.
Andreea închise telefonul, își privi chipul în oglindă, își aranjă părul și se întoarse în sală. La exterior părea calmă: zâmbea, vorbea cu verișoara ei, îi turna Marei suc și participa la conversații. Pe dinăuntru însă fierbea de furie și de umilință.
Nici zece minute nu trecuseră de când revenise la masă, iar Radu băuse deja un pahar de vin, apoi încă unul „pentru sărbătorită”, după care ridicase un toast „pentru fiica sărbătoritei”, iar mai târziu unul pur și simplu „pentru compania minunată”. Glumea tare, râdea exagerat și se purta ca un bărbat liber, fără familie și fără nicio obligație.