Când o femeie pe care nimeni dintre ai lor nu o cunoștea, îmbrăcată într-o rochie strălucitoare și mulată, veni la el și îl invită la dans, Radu nici măcar nu ezită. Din contră, zâmbi batjocoritor și îi făcu demonstrativ cu ochiul Andreei, de parcă ar fi vrut în mod deliberat să o facă geloasă.
Ea nu reacționă. Doar își ridică privirea și o întâlni pe cea a mamei. Elena se încruntase vizibil, însă Andreea clătină aproape imperceptibil din cap, arătându-i că nu voia să discute despre asta.
„Nu-i voi permite să strice seara asta”, își repeta în gând.
Mara, între timp, alerga fericită printre mese, se învârtea pe lângă mama ei și se bucura de bomboane, baloane și de sala împodobită. Și pentru fetiță era o zi adevărată de sărbătoare. Își adora bunica și își dorea sincer să o vadă zâmbind.
Petrecerea se termină târziu. Oaspeții plecară în voie bună, iar Radu, ajuns în fața blocului, anunță dintr-odată:
— Mai dau o fugă până la magazin să iau două doze de bere. Parcă aș continua seara.
Andreea nu-i răspunse. Intră în apartament și încuiă ușa pe dinăuntru.
O ajută pe Mara să se schimbe, îi dădu pijamaua, o băgă în pat și așteptă până când fetița se liniști. Apoi merse în bucătărie și se așeză fără un cuvânt la masă.
Pentru prima dată după foarte mult timp, nu simțea nici teamă, nici neliniște. Înăuntrul ei era o liniște neobișnuită. Totul parcă se depusese, asemenea unei ceți grele care se ridica încet, iar în fața ei se contura, în sfârșit, un drum limpede. Andreea înțelese că de acum înainte putea și trebuia să meargă singură.
După o vreme, Radu se întoarse. Trase de clanță, sună la ușă și bătu cu pumnii, dar Andreea nu deschise.
Se apropie de ușă și spuse răspicat:
— Dormi la mama ta în noaptea asta. Oricum vă înțelegeți mult mai bine unul pe altul.
— Ai înnebunit de tot? Deschide imediat!
— Nu. Și nu mai suna. În seara asta nu intri.
De partea cealaltă se auziră câteva înjurături, apoi pașii lui se îndepărtară.
Andreea verifică toate încuietorile, stinse luminile și intră în camera fiicei. Mara era aproape adormită. Se întinse lângă ea și o cuprinse cu grijă.
În seara aceea, pentru prima dată după ani întregi, Andreea își permisese să fie pe deplin sinceră nu doar cu ceilalți, ci și cu ea însăși.
Dimineața se trezi surprinzător de odihnită. Nu mai dormise atât de adânc de mult timp — fără vise apăsătoare, fără gânduri care să o smulgă din somn, fără treziri bruște. Lângă ea, Mara respira liniștit. Când deschise ochii și își văzu mama alături, fetița întrebă mirată:
— Mami, ai dormit toată noaptea cu mine?
Andreea zâmbi și îi mângâie părul.
— Astăzi e o zi specială, puiule. De aceea am vrut să stau lângă tine.
Mara nu înțelese prea bine la ce se referea, dar căscă vesel și se întinse.
Radu nu sună nici dimineața devreme, nici mai târziu. Tăcerea lui era puțin neobișnuită, însă Andreea bănuia foarte bine de ce nu dăduse niciun semn.
Pe la unsprezece, telefonul sună. Era Elena.
— Draga mea, ați ajuns bine aseară? Totul e în regulă? — vocea ei avea aceeași căldură ca întotdeauna. — Voiam să-ți mai mulțumesc o dată. Seara a fost minunată. Iar cadourile… m-ai emoționat până la lacrimi.
— Mamă, — Andreea se așeză pe marginea patului, — trebuie să-ți spun ceva. Am hotărât să divorțez de Radu.
După o scurtă tăcere, Elena răspunse cu o liniște care o surprinse:
— Știi, nu mă mir deloc. Nu este omul potrivit pentru tine, draga mea. Pentru vârsta lui, Radu e prea imatur și prea nesigur pe dinăuntru. Lângă el, tu ai trăit mereu ca și cum trebuia să te convingi că lucrurile nu sunt chiar atât de rele. Dar dacă trebuie să te convingi în fiecare zi că viața ta e suportabilă, aceea nu mai e viață.
— Și eu am înțeles asta abia acum. Nu mai vreau să mă prefac că totul e bine. Nu mai vreau să trăiesc lângă cineva care se consideră centrul lumii și omul cel mai important din casă.
— Atunci faci bine, Andreea. Să nu-ți fie frică. Ești deșteaptă, ești puternică, o ai pe Mara și mă ai pe mine. Restul se poate cumpăra, reface sau clădi din nou. O să ne descurcăm.
Rodica, în schimb, fu cuprinsă de o furie adevărată. Radu ajunsese la ea pe la două noaptea, beat, nervos și plin de autocompătimire. Mai întâi, mama îl certase pentru starea în care venise, apoi îi ascultase cu atenție versiunea. Dimineața însă nu mai rezistă și porni direct spre apartamentul Andreei.
Bătu mult timp și fără nicio jenă în ușă. Andreea privi prin vizor, o văzu pe soacră și hotărî să nu deschidă. Tot ce era important fusese deja spus. Nu intenționa să continue o discuție fără sens.
Rodica însă nu renunță.
— Nenorocito! Cine ai fi fost tu fără băiatul meu?! N-ai rezista singură nici măcar o zi! El te-a suportat atâția ani, iar tu l-ai dat afară în toiul nopții! Rușine să-ți fie! N-ai pic de minte!
Andreea stătea calmă în spatele ușii, rezemată de perete, când auzi o vecină de la etajul cinci ieșind pe palier.
— Doamnă, dumneavoastră aveți vreun pic de bun-simț? Oamenii se odihnesc! Chem poliția sau plecați singură?
— Am venit la nora mea!
— Din câte se vede, nora dumneavoastră nu vrea să vă vadă. Și, ca să știți, nici noi.
După alte câteva minute, Rodica plecă în sfârșit.
Andreea trase aer adânc în piept.
Gata.
Limita fusese trasată definitiv.
Divorțul se încheie destul de repede și fără scandaluri serioase. Radu continua să o mai vadă din când în când pe Mara, însă din viața Andreei dispăru aproape complet. Iar ea nu simțea decât ușurare pentru asta.
Nu-i era dor și nu simțea un gol. Dimpotrivă, i se părea că în apartament, dar mai ales în propria viață, apăruse dintr-odată mult mai mult aer.
Andreea nu credea că nu va mai iubi niciodată. Din contră, avea sentimentul că în fața ei se deschidea începutul unei vieți cu totul noi.
În sfârșit, putea să fie ea însăși — liniștită, liberă, întreagă și fericită.
Și, încet, viața chiar începu să-i zâmbească. Nu prin evenimente spectaculoase, ci prin lucruri mici, simple și neașteptat de importante: lumina dimineții pe podea, vorbele caraghioase ale Marei, cântecele vechi pe care le asculta din nou în mașină și dorința, aproape uitată, de a-și face planuri și de a visa.