Andreea încremeni. Pentru o clipă, vocea lui i se păru venită dintr-o altă cameră.
— Aici? — întrebă rar. — În apartamentul ăsta?
— Da, aici! — ridică el glasul. — Care e problema? Avem destul loc.
— Mihai, unde anume o să stea? — Andreea ridică mâinile neputincioasă. — Pe canapeaua din sufragerie?
— Și ce nu-ți convine? — el își încrucișă brațele la piept. — Mama s-a sacrificat toată viața pentru copii, iar ție îți pare rău de o canapea!
Andreea făcu fără să vrea un pas înapoi, până aproape de perete. De revoltă, simțea că totul se răsucește în ea.
— De ce nu poate merge la Radu? — întrebă mai încet. — Doar lui i-a rămas locuința ei.
— Pentru că în curând vor avea un copil! — strigă Mihai. — Au nevoie de spațiu! Noi nu suntem familie?
— Suntem familie, dar apartamentul este tot al meu, — îi aminti Andreea.
Fața lui se întunecă și mai tare. Se apropie până când aproape nu mai rămase loc între ei.
— Ești incredibil de egoistă! — aruncă el cu răutate. — Te gândești numai la confortul tău! O soție normală și-ar susține bărbatul când familiei lui îi este greu!
Andreea își lipi spatele de perete. Mihai stătea mult prea aproape, parcă folosindu-și intenționat înălțimea și prezența ca să o reducă la tăcere.
— Copii nu vrei să-mi faci, măcar atât poți să faci pentru familie! — continuă el. — Mama mea ne-a dat nouă toată viața ei!
— Mihai, hai să vorbim fără să țipăm, — începu Andreea, dar el o întrerupse.
— Poate că tu nici nu vrei o familie? — glasul lui vibra de iritare. — Atunci spune-o direct!
Andreea coborî ochii.
Mihai știa foarte bine cum să apese exact unde o durea. Îi cunoștea slăbiciunile, iar sentimentul de vinovăție începu să o acopere încet.
— Bine, — spuse ea aproape în șoaptă. — Să stea o vreme.
O săptămână mai târziu, Doina se instală în sufragerie. Venise cu trei valize mari și, din prima zi, începu să transforme camera după gustul ei. Mută televizorul mai aproape de fereastră, întoarse canapeaua spre peretele opus, iar ghivecele preferate ale Andreei le scoase pe balcon.
— Așa intră mult mai multă lumină, — explica soacra, dirijând mutarea mobilei. — Iar plantele astea doar ocupă loc și adună praf.
Andreea privea în tăcere cum sufrageria ei devenea, puțin câte puțin, dormitorul unei persoane care intrase acolo provizoriu. Mihai o ajuta cu însuflețire pe mama lui, cărând cutiile grele dintr-un colț în altul.
— Mamă, ești bine aici? E comod? — o întreba grijuliu.
— Lasă, mă descurc eu, — suspina Doina apăsat. — Deși, ce-i drept, e cam strâmt.
Trei luni trecură.
În propriul apartament, Andreea ajunsese o umbră. Se mișca aproape fără zgomot, ca nu cumva să-și deranjeze soacra. Își cerea scuze pentru fiecare sunet, pentru fiecare gest făcut la momentul nepotrivit.
Doina ocupase treptat tot spațiul, nu doar sufrageria. Aruncase detergentul pe care îl folosea Andreea și cumpărase marca ei. Îi interzisese să mai ia mezelul care îi plăcea.
— Ăsta e prea scump, — spunea în magazin. — Ia unul obișnuit. Nu are rost să arunci banii pe fereastră.
Într-o dimineață, Andreea făcea curățenie sub privirea atentă a soacrei. Strânse gunoiul, legă sacul și îl duse spre ușă. Atunci, în găleată, îi atrase atenția un colț cunoscut.
Se aplecă și rămase nemișcată.
Era albumul ei din copilărie.
Albumul în care păstrase fotografii de la grădiniță, poze din anii de școală și puținele imagini care îi mai aminteau de primii ani ai vieții.
Cu mâinile tremurând, Andreea îl scoase dintre resturi. Coperta era pătată de ceai și murdărită cu urme de mâncare.
— Doamnă Doina, — o strigă, intrând în sufragerie. — De ce albumul meu era în coșul de gunoi?
Soacra nici măcar nu-și întoarse capul de la televizor.
— Ăla? — întrebă indiferentă. — Eu l-am aruncat. Numai vechituri, ține loc degeaba.
— Sunt fotografiile copilăriei mele! — vocea Andreei începu să tremure.
— Niște poze vechi și inutile, — dădu Doina din mână. — De ce să păstrezi ani întregi asemenea prostii?
În clipa aceea, ceva se rupse definitiv în Andreea.
Lunile de umilință, tăcerea, rușinea constantă și furia înghițită ieșiră toate la suprafață deodată.
— Plecați! — strigă ea. — Ieșiți imediat din apartamentul meu!
Doina se ridică brusc de pe canapea. Ochii îi scânteiară de indignare.
— Cum îndrăznești să vorbești așa cu un om mai în vârstă! — țipă ea. — Ar trebui să-ți cunoști locul!
Din dormitor ieși în grabă Mihai, ciufulit. Auzise țipetele și nici măcar nu încercă să afle ce se întâmplase. Se așeză imediat lângă mama lui.
— Mama nu pleacă nicăieri! — urlă el la soția sa. — Dar tu poți să-ți strângi lucrurile și să ajungi în stradă!
Numai că, în acea secundă, în Andreea se schimbase ceva.
Țipătul i se stinse în gât. Îi privi pe amândoi cu o liniște care îi surprinse chiar și pe ei. Furia dispăruse; în locul ei rămăsese o claritate rece.
— Apartamentul este trecut integral pe numele meu, — spuse ea încet, pronunțând fiecare cuvânt. — Așa că eu decid cine are dreptul să locuiască aici.
— Cum poți să spui așa ceva?! — Mihai făcu un pas înainte, roșu de furie. — Sunt soțul tău!